Despre noroc; pe care n-ai cum „să ți-l faci”!

  • cine n-are noroc dimineața, n-are nici seara

Din bucata mea de pâine,/ Am hrănit un om și-un câine./ …/ Câinele mă recunoaște,/ Omul… nu mă mai cunoaște.” Pe scurt, povestea adevărată s-a întâmplat așa…

Anii ’90. Ziaristă fiind, singurul gând care-mi bulversa existența era răspunsul  la frământarea „ce scriu mâine?” Să „pici” pe o întâmplare uriașă, menită să „spargă piața”, era reveria zilnică a întregii bresle. Toți visam, chiar și cu ochii deschiși, să ne-mpiedicăm de-o „bombă”. De-un subiect baban. Și iată că al meu venise, în dimineața aceea obișnuită de februarie…

Telefon matinal de la Ambulanță, caz ciudat în satul S., aparținător de comuna C. N-a răspuns niciun redactor la ora aceea, dacă voiam, puteam „să-l iau”. Iarnă grea. Ger. Aradul înghețase, noaptea, la minus opt grade. De înțeles de ce n-a răspuns niciun ziarist. „Plec”, zic. „Dacă tot trec prin Pâncota, în drum spre S. și înapoi, măcar mă aleg cu o vizită scurtă la ai mei.”

În fața unei case prăpădite din S. se adunase lumea și țara, ca la circ, plus vreo zece polițiști, primarul (a găsit timp, la șapte dimineața, să se încingă cu tricolorul, ca la cununii), secretarul, preotul satului și dascălul, toți ușor de recunoscut, fie după sutană (popa), fie după felul în care se strigau unii pe alții, după funcții și nu după nume.

copil câine

Intrarea în curtea familiei care a trezit satul dis-de-dimineață era interzisă. M-am oprit lângă primar, m-am prezentat rapid și n-am apucat să întreb ce s-a întâmplat, că am aflat pe repede-nainte. Fata de 16 ani a familiei X născuse în toiul nopții, pe gerul acela, tocmai în fundul grădinii, lângă liziera pădurii. Și-a abandonat fetița acolo, la minus opt grade, a intrat liniștită în casă, s-a schimbat de haine și s-a culcat. Părinții ei habar n-aveau că e gravidă, fata era mai corpolentă, nimeni n-a bănuit nimic. Tatăl nu se știe cine e, fata plânge, mamă-sa e disperată, își smulge părul din cap, că n-a fost atentă, că unde-a greșit, că nici nu se pune problema să crească plodul, că fata trebuie să-și termine școala, că are viitorul în față, o întreagă nebunie; din curte se auzeau țipete, plânsete, văitături. După nici cinci minute, poarta casei se dă de gard. Din curte iese o asistentă medicală, cu un prunc nou-născut pe brațe, înfășurat într-un cearceaf alb. „Fetița e bine”, am auzit-o spunând, în timp ce-și făcea loc printre oameni, să ajungă la ambulanță. „Fetița e bine?”, tresar imediat. „Cum să fie bine, născută noaptea, la minus opt grade și abandonată pe pământul reavăn?” Ceva nu se lega. Orice nou-născut ar fi pierit, după zece minute de zăcut pe pământ. Cotesc lumea, dau să mă apropii de poarta care s-a închis din nou. Era rândul Poliției. Interoga familia. Adică pe mama și pe tatăl proaspetei lăuze, care plecase și ea cu o ambulanță, alta decât aceea în care fetița ei tocmai era dusă la Arad. O singură persoană mai ieșise în stradă pe poarta casei: bunica proaspetei mame. Ținea pe brațe o cățea. Plângea, mângâind patrupedul și se căina: „Oooof, cum ne-a bătut Dumnezeeeu! N-am omorât pe nimeni și iaca, ne-a bătut Dumnezeeeeu!” Și atunci am aflat…

După ce adolescenta inconștientă a născut afară, în plină iarnă, sperând ca gerul să o scape de urgia copilului adus pe lume și nedorit de nimeni, cățeaua familiei, Linda, care și ea fătase cu două săptămâni în urmă, a auzit scâncelile pruncului și s-a repezit spre locul de unde veneau, îngrijorată, pesemne, că o fi vreun cățeluș de-al ei, rătăcit cine știe cum. Instinctul de proaspătă mamă a mânat-o să apuce copila de brațul drept și s-o târască până în propria cușcă, alături de cățeii ei, unde nou-născuta a supraviețuit de la unu noaptea și până dimineața la șase; Linda s-a priceput ca nimeni alta să înconjoare trupul tremurând al fetiței cu propriul corp, dar și cu trupurile propriilor pui. Cert este că nou-născuta a supraviețuit și trăiește și azi. De pe corp i-au dispărut în scurt timp zgârieturile inerente, din timpul transportării ei, peste brazdele înghețate, cale de 50 de metri, până în cușca animalelor. Linda și puii ei au fost adoptați de un vecin. Fuseseră alungați de tatăl inconștientei de 16 ani care „și-a făcut familia de râs”.

Epilog

Familia a refuzat nou-născuta. Fata a fost botezată Mirabela, de o asistentă de la fosta casă de copii de pe Vicențiu Babeș. Mama a fost decăzută din drepturile părintești. Tatăl nu a fost cunoscut niciodată. După doi ani de la eveniment, m-am întâlnit cu asistenta pe care o și cunoscusem, ulterior. O mai sunam s-o întreb de Mirabela, cum e, ce mai face. Era mereu bine, blondă, drăguță, sănătoasă, veselă. Nu și în ziua aceea însă. „Vai, draga mea, nu ai auzit? Mirabela a fost adoptată. N-am voie să-ți spun de cine, dar să știi, oricum, că a fost adoptată de o familie de multimiliardari din statul american P. Noii ei părinți sunt magnații industriei de jucării de acolo…” Cred că de pe Lună, în momentul acela, se puteau vedea doar două lucruri: Marele Zid Chinezesc și imensa mea uimire. Am știut, în momentul acela, că orice discuție  filosofică despre noroc este doar vorbărie goală. Noroc AI sau N-AI. Cum „să ți-l faci”? Ce să faci, ca să „ți-l faci”? Ce-a făcut Mirabela, ca să „și-l facă”? Să supraviețuiască, așa cum a supraviețuit, apoi să aibă o copilărie și o întreagă viață de basm, așa cum a ajuns să aibă?!

Vorba mamei, după ce-a citit întâmplarea în ziar: „Draga mea, cine are noroc dimineața are și seara. Noroc amețit, de amiază, nu există.”

http://www.catchy.ro/despre-noroc-pe-care-n-ai-cum-sa-ti-l-faci/79356

Anunțuri

Un gând despre „Despre noroc; pe care n-ai cum „să ți-l faci”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s