Marea Neagră, nudă, mama (aia) pe care n-o vezi, dacă nu știi unde să te duci!

  • Încă un jurnal onest de călătorie

Când te duci la mare vrei soare, liniște și să te lase toți în pace. Și-o umbrelă, în caz că ajungi să nu mai poți judeca limpede și ai nevoie de niscaiva umbră. Vreau să vă povestesc însă cum la Mamaia autohtonă nici gând să ai parte de așa ceva. O, daaaa, am ajuns vara asta și la Mamaia, cu treabă, pe de o parte, iar pe de alta… fără treabă. Să nu credeți însă că am să m-apuc să compar Corfu cu Mamaia. Nuuuu… Ar fi o impietate. (Și-așa, un dobitoc a comentat la postarea de pe facebook despre Insula Corfu o inepție, citez: „… vai de mine, a-i fost la Corfu, ce căcat de realizare!” Nota mea: Ai dreptate, boulene, o fi un căcat de realizare, dar una pe care sunt în stare s-o povestesc coerent și grammatically correct de la un capăt la altul, nu ca tine, giboane! În fine…) Vreau doar să punctez acele câteva lucruri pe care nu mi le mai aminteam deloc despre Litoralul românesc de prin 2003, când l-am văzut ultima oară; să-mi aduc aminte, scriind ici-șa, de ce fac ce fac și-l evit constant, fără ezitare…


M-am gândit inițial să descriu cum e pe Litoral într-o zi oarecare, de dimineața până seara, pe ore și chiar minute. M-am răzgândit rapid. N-ai cum să faci ordine într-o dezordine cât China. N-ai cum să respecți ore. Și nici reguli. Fiindcă reguli nu sunt, iar în bulibășeala de la Mamaia nu-ți auzi nici gândurile, darmite să fii conștient că mai ticăie pe undeva vreun ceas!
Ha! Cum fuge gândul omului! Mi-am amintit, scriind, de bunica mea din partea tatei, apropo de ceasuri. Avea pe perete un ceas vechi, din gama „cu cuc”, de pe vremuri, dar din care cucul emigrase, cine știe pe unde și când, lăsând agregatul fără cuc (sau „cucless”, cum ar zice cosmopolitul de fiu-meu!) și cu o defecțiune tehnică ce transforma fixul veșnic în făr-un sfert. Când o întreba tata de ce nu se leapădă de ceas, că tot nu știe niciodată exact cât e vremea, buna răspundea, parcă mirată că nu pricepe fii-su cum stă treaba: „Apăi nu-l arunc, că eu vreau să știu cam în ce vreme mă aflu, nu fix exact!” Genial!
Dar, înapoi la Mamaia. Adică, stațiunea unde la plajă se stă pe șezlonguri plătite cu bani grei, iar dacă îți așezi un prosop printre ele, ești alungat la marginea perimetrului cu paturi, că cică acolo-i „public”; stațiunea unde se bate tot melteanul să ajungă, încât, ca să pui piciorul în mare, apuci să zici pardon de doișpe ori; iar după ce-ai ajuns, asudat și grăbit să te răcorești, bați un kilometru în larg să dea apa să-ți treacă de mijloc; stațiunea în care seara, la promenadă, te lovești de umerii și coatele tuturor, de parcă plimbarea e o obligație fundamentală pentru toți, unii umblând mai repede decât permite legea, poate cu scopul precis s-o termine odată! E stațiunea în care pute a mici și bere și se aud manele, melodiile teraselor înghesuindu-se unele în altele, un amalgam de note aiuristice și distrugătoare de creier, că nici nu mai are rost să te întrebi de ce tineretul de azi n-are habar să formeze o frază coerentă cap-coadă! Stațiunea în care gunoaiele se revarsă din tomberoane, de nu poți să treci pe lângă ele, gondolele kitsch-oase îți dau senzația că un big brother se holbează la lume, că doar-doar o zări ceva demn de admirat, stațiunea în care oferta bate de la distanță cererea și-i mai și scoate ăstea din urmă ochii, la propriu, ba cu câte-un selfie-stick, ba cu câte-o vată pe băț, ba cu câte-o sabie luminoasă pătrunsă pe teritoriul României – și multiplicată la greu – după ce Darth Vader și-a dat obștescul sfârșit… Uuuffff…
Dacă v-ați făcut o imagine, țineți-vă bine acum și ascultați, totuși, DE CE m-aș mai întoarce, cu toate astea, la Marea Neagră. Grație unor prieteni bucureșteni, care-și petrec infinit mai mult timp pe litoralul românesc decât noi (că nici distanța nu-i de lepădat, dacă e să punem totul la socoteală), am vizitat locuri demne de revăzut.
PLAJA CORBU
Datorită așezării ei la doar câteva minute distanță (cu mașina) de Mamaia, cu stațiunea Năvodari la sud și Rezervația Deltei Dunării la nord, comuna Corbu, cu plaja aferentă, tinde să devină un punct de atracție incontestabil pe litoralul românesc. Plaja lată și niciodată aglomerată, rețeaua de lagune și lacuri din imediata vecinătate, ce fac parte din rezervația Deltei Dunării, nisipul fin ca făina și covorașul nu foarte lat de scoici pe care trebuie să calci înainte de a intra în mare, ca pe un fel de preș la care gazda nu vrea să renunțe pen’ ca nu cumva să uiți unde te afli, fac din zona Corbu o oază de liniște și frumusețe. Te poți pierde în adorarea mării fără vreo manea la cap, fără ghionturi, fără șezlonguri, fără copii pe care, invariabil, urlă câte-o mamă isterică (P.S. – sunt mamă și nu sunt isterică, deci fac diferența, prietenii știu ce și cum!), fără mirosuri pestilențiale sau fum de grătare arse; la Corbu ai doar Marea, cu mirosul ei de mare, pescărușii, cu treaba lor de pescăruși, câte-un nudist, cu treaba lui de nudist, exhibat fără ostentație, ci doar pentru că așa își gândește și simte el îmbrățișarea, relația cu marea, total imun la textiliștii din jur, câte-un tată cu doi copii care-i învață în liniște cum nu se calcă pe prosoapele altora, nu se urlă când vor să spună ceva, nu se aruncă resturi aiurea după ce mănâncă ceva, pentru simplul motiv că la plaja aceea nu ajung gunoierii frecvent, iar pescărușii nu pot mânca flacoane de plastic, celofan sau folii de aluminiu, încât să ne putem baza pe o igienizare naturală sută la sută. Superb! Ca să nu mai spun că în imediata apropiere se află Cetatea Histria, cea mai veche așezare grecească de pe teritoriul României, întemeiată în 657 Î.Hr., de coloniștii greci veniți din orașul Milet (Asia Mică), respectiv Cetatea Enisala, ridicată de puterea imperială bizantină și de cea comercială genoveză la sfârșitul secolului al XIII-lea și la începutul secolului al XIV-lea…
GOLFUL FRANCEZULUI
Plaja din Golful Francezului se află în sudul stațiunii Costinești, dincolo de Hotelul Forum. Este o plajă sălbatică, frecventată cu predilecție de pasionații de scufundări și de nudiști, dar și de amatorii de parapantism, recte soțul meu și prietenii lui, pentru care a zbura „la coastă” este nu numai o plăcere de nedescris, dar și un soi de excepție minunată de la regula de bază a sportului în sine, comun pe vârfuri de dealuri, șale de munți sau alte locuri înalte cu câte-o pată de luminiș, de unde să-și înceapă escapada. Mai îngustă decât plaja de la Corbu, cea din Golful Francezului se remarcă prin originalitate. Ca niciunde până la ea, picioarele ți se scufundă în nisip, dându-ți senzația că e poros. Intrarea în mare e abruptă, dar apa este excesiv de limpede. Curenții golfului însă cadorisesc vilegiaturiștii cu valuri uriașe, nemaiîntâlnite în altă parte, chiar și atunci când apa mării din zona stațiunilor e ca în ibric. Din păcate, accesul la această plajă este ușor mai dificil; am izbutit însă; obișnuiții locului spun că drumul de la ieșirea din Costinești a fost deteriorat de inundații. O plajă la care… cobori câteva zeci de trepte din lemn, construite cine știe când și de cine, pe un perete drept din sol roșiatic, înalt de vreo 15 metri. Un loc de vis. Senzație de pustiu și paragină. Și, totuși, aici Marea își dezvăluie o frumusețe halucinantă, parcă-ți vorbește, parcă te cheamă. Pare că tace, uneori, șoptindu-ți doar prin volbura valurilor, în tonuri mângâietoare sau mai zgomotoase. Unora li s-ar putea părea un loc plictositor, urât, sălbatic. Eu… am iubit plictiseala molatică a golfului, liniștea anormală a vuietului mării sau cearta aprigă a valurilor, brusc enervate de câte-o pală de vânt… Binefăcătoare relaxare! Pe plajă, un cort îndepărtat al unor nudiști și câțiva textiliști rătăciți, ca noi, îmbătați de măreția și serenitatea mării… Un pește fără cap adus de valuri, lovit de vreo elice a bărcilor, în larg; pescăruși gureși și fericiți, adunați parcă de nicăieri, în fața unei generoase cine gen „sushi”… Am stat ore întregi pe plaja cvasi-pustie, pe nisipul fierbinte și generos, privind marea în ochi insistent, fără să mă satur. Iar ea, Marea, îmi arunca priviri piezișe, cenușii sau verzi, prăvălindu-se pe nisipul de la picioarele mele, în căutarea perpetuă a locului unde se desparte de infinitul nemărginit… Mută, pierdută în această frumusețe ancestrală, am ascultat, nemișcată, îngânarea vântului, ce-și cântă rapsodiile de vară printre pletele învolburate și pline de neastâmpăr ale Mării. Iar ea, schimbătoare cum o știu, își transforma culorile de la nuanțe incredibile de albastru sideral, spre verde străveziu… Îngâna, împreună cu vântul, aceeași melodie de când lumea, acel cântec nemuritor al valurilor, un perpetuu zbucium al lumii, adunat acolo, la ea…

Mâine, sau când oi avea vreme, o să vă invit la cel mai autentic restaurant tătăresc de pe litoralul românesc, cu detalii și nuanțe, dar și pe cel mai cosmopolit chei, unde limbile oamenilor se împletesc într-o șuviță eclectică, plină de savoare și original.

Anunțuri

2 gânduri despre „Marea Neagră, nudă, mama (aia) pe care n-o vezi, dacă nu știi unde să te duci!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s