Portul Tomis, Constanța – patria cosmopolitismului

  • portul-tomis-din-constanta_23
  • Jurnal onest de călătorie

Deși mai fusesem la Constanța de câteva ori, ba cu părinții, înainte vreme, ba cu colegii, într-o tabără sau, ceva mai târzior, în studenție, n-am remarcat nimic „super-mega-giga-extra”, cum îi aud mereu pe adolescenții de azi extaziindu-se în special când iese pe piață câte-un gadget nemaipomenit. De fiecare dată, indiferent de cum ne învârteam, dădeam doar de bătrânul Cazinou (în mare părăsire și paragină astăzi), ca obiectiv parcă obligatoriu de punctat și de vechiul port, care mereu îmi dădea senzația unui centru specializat în colectarea fierului vechi. În rest… alb. Nimic să-mi capteze atenția. Dar nu și de data aceasta…

Ca dovadă că orașul Constanța a cunoscut, de-a lungul istoriei, influențe dintre cele mai exotice, de la acelea ale italienilor din Genova, ale otomanilor, dar și ale grecilor și tătarilor, toate resimțindu-se în special în mâncarea din zonă, în ultimii ani s-a dezvoltat, în Portul Tomis, o „potcoavă” de restaurante senzaționale. Acestea petrec promenada de la un capăt la altul, terasele lor privind în ochi punțile cochete ale celor mai frumoase iahturi posibile, ancorate unele lângă altele, ca niște bijuterii expuse într-o imensă vitrină plutitoare. Nimic nu trădează acolo sărăcia, nimic nu trădează țara în care ne aflăm, în care salariul minim pe economie este 1050 de lei. Este o salbă fină, cosmopolită, unde muzica, veșnic în surdină, nu depășește perimetrul ultimei mese a propriului restaurant, un loc cu scaune, fotolii sau canapele albe, cel mult maro deschis, pentru a nu ieși din tonul arhitecturii generale, cu teme marine. Dintr-o zonă în care odinioară lumea nu îndrăznea să meargă seara – am înțeles, din spusele localnicilor, că arealul era aproape promiscuu – constănțenii au închipuit un loc de vis, pe care l-am asemuit imediat cu salba de terase asemănătoare de pe malul Lacului Garda, din Italia. Am regăsit aceeași decență, același tipic structurat în jurul conceptului „pescăresc”, același miros de mare, amestecat cu boare fină de scoici fierte în vin alb…

După priceperea bucătarilor, iar aici trebuie să spun că n-am mâncat nimic prost pregătit în cele două seri în care am ales restaurantele din zonă, enumăr doar câteva dintre minunățiile gustoase și pe care nu le poți întâlni oriunde, oferite cu dărnicie: midii în sos picant, melci de mare, creveți la grătar, caracatiță pane sau la grătar, calamar la grătar, diverse platouri cu fructe de mare, midii în bere neagră și smântână, homar cu salată caldă, dar și preparate tradiționale precum hamsiile cu mămăliguță aburindă, zacusca de pește, borșul lipovenesc de pește sau saramura de crap cu mămăliguță pripită. Cu greu poți alege ceva, răsfoind insistent meniurile generoase…

De departe, am remarcat meniul restaurantului Manarola, care se prezenta singur, încă de pe prima pagină: „Manarola este un sat din Italia, într-o zonă unde muntele întâlnește marea, iar întreaga regiune se numește Cinque Terre și face parte din patrimoniul Unesco. Este un loc unde natura îți arată altă dimensiune a fiecărui moment. Inspirați de atmosfera acestui loc de poveste, ne dorim să punem în scenă un restaurant care să-ți răsfețe toate simțurile.” Sau cam așa ceva… Una peste alta însă, pentru cei de la Manarola bunul-gust înseamnă „vintage”, fier forjat, elemente romantice din lemn, parcă decupate din alt secol. Și aici, ca mai peste tot, salate diverse, paste, feluri de pește, platouri cu fructe de mare.

Pentru deserturi fine, aduse direct din Italia, dar și pentru cea mai gustoasă înghețată, nu puteți ocoli terasa Sammontana! În funcție de talentul fiecăruia de a asocia gusturile, se pot obține cele mai trăznite mixturi de culori și savori.

Până și pizza este grozavă, drept care, la unison cu soțul meu, am urcat-o pe prima treaptă a podiumului, după ce am avut ocazia să mâncăm acest preparat în mai multe țări, fără s-o întâlnim, totuși, pe cea mai bună, în patria ei mamă, Italia. Totuși, în Portul Tomis, cea mai bună pizza din gama „a casei” se mănâncă la terasa „Il Italia”: blat pe plită cu cărbuni, crocant și parfumat, stropit cu ulei de măsline și o ploicică de oregano, șuncă crudă, tăiată în felii subțiri, gorgonzola și apoi rucola, iar deasupra, nori de parmezan ras cu răzătoarea lată, dându-i preparatului un aspect de lipie generoasă, „pătată” apetisant, gata să fie savurată. Clar, locul întâi.
Pe scurt, o zonă pe care n-ai voie s-o eviți, ba, dimpotrivă, trebuie s-o cauți. Cuvintele de ordine sunt delectare, desfătare, farmec, încântare, plăcere, voluptate, chiar vrajă.

Ce a fost, totuși, românesc, în Portul Tomis? În mod cert, gustul muzical al unuia dintre proprietarii iahturilor luxoase ancorate în zonă. Semn că, dacă ai iaht, nu-i musai să asculți Rahmaninov. Din cabina căpitanului, Florin Salam se tânguia frenetic: „Amar si foc la inima mi-ai puuus”, dar cui să-i pese! Melodia n-a ținut mult. Dar, până la urmă, haha!, inclusiv Florin Salam ar avea bani de-un iaht! Totuși, dacă te gândești că pe terase se puteau auzi toate limbile pământului, semn că proprietarii iahturilor, care desigur că luau masa acolo, nu erau exclusiv români, parcă totul (mai) căpăta un oarecare sens.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s