Moarte în lupanarul străjerilor

Motto: „Din stejar, stejar răsare; dintr-un prost, un prost mai mare.”

strajeri

Femeile din Râșnov și-au dat seama că bărbații lor sunt nesatisfăcuți abia după ce câțiva dintre ei, aparent oameni normali și cu preocupări obștești lăudabile, au ales să-și caute fericirea-n târg. Mirate că nu și-au dat seama de nevoile sexuale constante ale soților lor și supărate foarte că n-au fost ele însele ținta destrăbălării lor – măcar că n-ar spune-o cu voce tare – au mers pe următorul raționament: în loc să se întrebe de ce n-au fost în stare să-i facă să le vadă că ar fi și ele oricând calde și dispuse, au ales să-i hulească și scuipe pe nefericiți, pentru găselnița lor extraconjugală. Fiindcă, numai așa ele pot ieși morale din afacere, iar ei înfierați pentru depravare. Refuzând însă să le treacă prin cap că un dram de comunicare le-ar fi menținut căsniciile și pacea în așternuturi, își vor petrece viața, de acum încolo, îmbătându-se cu apă rece cum că ele nu sunt de vină că le-au înșelat bărbații și că ei au făcut-o doar pentru că sunt curvari și, astfel, nu le merită pe ele, muieri serioase.


Dar povestea este simplă…
***
De când Primăria petrecu gardul de uluci al Diacilor, de la un capăt la altul, cu o limbă sură de asfalt – semn că civilizația escalada vertiginos dealul stâncos, încoronat de Cetatea Râșnovului –, cedrul din fața casei coșcovite căreia-i ținea umbră de o viață nu-și mai găsea nicidecum locul. Bitumul puturos l-a împresurat din toate părțile, storcându-l de vlagă fără vreun semn de remușcare. Inelele au început să-l doară, iar gemetele-i găunoase și sinistre, amplificate îndeosebi de vântul subțire al miezului de noapte – ce-și făcea mendrele pe sub fustele colinei înverzite – , au fost curmate brusc, într-o dimineață răcoroasă, de joagărul ruginit al bătrânului Găvrilă Diacu, sătul până peste cap de tânguirile copacului aflat pe patul de moarte.
Falnicul cedru a coborât, într-o clipită, până la brâul moșneagului, devenind loc numai bun de tras sufletul pentru câte-un trecător ostenit, sau de șezut la uliță seara, după apus, pentru câte unul de-al casei. Lenuța lui Diacu, mai cu seamă, nevasta cea habotnică a moșneagului, îi mulțumea necontenit lui Dumnezeu pentru lavița ad-hoc, răsărită, de pe-acuma, ca din asfalt… Și Doamneeee! Ani de zile a întors ea viețile râșnovenilor pe toate fețele, șezând înțepată pe butucul confortabil și clănțănind cu trecătorii. Avea grijă doar să-și ocolească propria viață, demult eșuată în lamentabil. „Că doar cin’ să fie curios de mine și de-ai mei, o dădea cotită cu bună știință, când e plin podu’ de daraveri încâlcite, cam pe la mai toate bordeiele?!”
S-a întâmplat însă ca tihna Lenuței să se ducă pe pustii odată cu nașterea Margaretei, nepoată-sa din flori – „de nu s-ar mai fi născut!” – care într-o zi însorită de iulie a fost depusă în pernă pe butucul de cedru de „nebuna de mă-sa” și nu s-a mai văzut dezlipită de el vreme de peste cincisprezece ani încheiați. Acolo-i dădea Lenuța lapte de vacă din biberon, acolo a învățat-o să pășească, acolo a lăsat-o să-și ducă zilele nenorocite, că „doar un’ s-o ducă pe biata orfană, dacă mă-sa a fost curvă și a făcut-o cu nimeni de pe drum, așa, desprinsă de lume cum e, fugind apoi hăbăucă prin te miri ce străinătățuri sau cine știe ce alte coclauri, să se ție cu derbedeii…”
Nefericita, născută înainte de soroc, cu buricul petrecut de trei ori primprejurul gâtlejului, fusese declarată, la început, moartă; doctorii însă au adus-o în simțiri, dar numai pentru a fi declarată „înceată”, câțiva ani mai târziu. Nu proastă din cale-afară și nici cu vreun alt beteșug vizibil. Găvrilă Diacu își amintește și în zi de azi cum venea el cu fata de mână de pe la toți doctorii, care i-au înșiruit boli imposibil de rostit și care i-au dat, în cele din urmă, certificat de handicap, pe care bătrânul l-a dosit bine în sertarul cu hârtiile casei. Foaia care a țintuit-o pe biata Margareta pe butucul de cedru de la uliță – fata fiind lipsită de puterea de a da piept cu lumea, ca toți oamenii – îi ardea bătrânului podul palmei ori de câte ori era nevoit s-o scoată, la venirea poștașului, pentru încasarea brumei de ajutor social care-i asigura necăjitei o coajă de pâine.
Cu sufletul vraiște, Găvrilă Diacu nu contenea să-și blesteme odrasla, pe Mariana, unicul său vlăstar – „cu sufletul mai putred ca napu’ uitat la soare” – în care și-a pus odinioară toată nădejdea, dar care n-a avut altă treabă decât să se întindă cu toți derbedeii și s-o zămislească pe biata Margareta, așa năucă și condamnată pe veci la beznă. „Să fie finc-om fi făcut-o pe prăpădită la bătrânețe, după prișnițele alea cu brânca ursului și apa sfințită de la popa Creangă de la biserica Sfântu’ Nicolae? Numai Dumnezeu știe…” Scuipându-și în sân, n-o scotea mai niciodată pe depravata de fie-sa din „curva dracului” sau „zdreanța naibii”, mai ales înainte de Paște și de Crăciun, când apărea „rapandula” ca de nicăieri, sulemenită ca la bâlci, cu inele pe toate degetele, cu fustă „până-n cur” și boită pe gură „ca dosu’ la moime”, ba și ciufulită de ziceai că toate ciocănitorile de pe dealul Râșnovului și-au încercat clonțurile în cosițele ei galbene și năclăite.
„Să te-ntorci, ștoarfa dracului, de unde-ai venit, că ne-ai mâncat zilele și ne-ai făcut de râsul Râșnovului!”, se răstea la ea bătrânul tată, sub privirile deznădăjduite ale nevesti-sii, Lenuța, care mai găsea, nu se știe cum și de unde, puterea să creadă că Mariana va mai fi cândva om. Dar Mariana nu devenea alta. După ce le trântea un „ia să mă scutiți de cretinitățile voastre de țărani proști” și „blindată” cu economiile amărâte ale Diecilor în poșetă, pe care le mirosea oriunde le-ar fi ascuns bătrânii – ei știindu-i obraznicei năravul – dispărea imediat după Înviere sau slujba de Crăciun. Doar Margaretei îi lăsa întotdeauna un bilet pe masa din bucătărie, cu un „să fi cuminte!” inutil și agramat, mâzgălit urât cu creionul dermatograf, că dacă fata nu avea minte să meargă la școală, bătrânii n-au mai găsit cu cale să dea banii pe pixuri. Și cam pe-acolo se opintea maternitatea Marianei…
***
Margaretei însă, fiicei lepădate și bătute de soartă, îi era bine. Se făcuse fată mare, despre care „degeaba zicea lumea că ar fi nebună”; ea se vedea, la aproape șaisprezece ani, întreagă la minte și chiar arătoasă; așa o închipuia, în ochii ei, un ciob de oglindă în care se zgâia și râdea singură de zeci de ori pe zi. Ba, întunericul din mintea-i odihnită i-a zăvorât judecata încât avea impresia că ar putea chiar să facă ceva cu viața ei. Cum însă lumea i se derula, uniform, doar pe asfaltul din fața casei – mană cerească pentru cei ce căutau o scurtătură dintr-o parte a Râșnovului în cealaltă, tăind-o prin fața locuinței Diacilor – râvna-i mult prea îndrăzneață părea de neatins. Până într-o zi de iunie cu soare arzător, de care o ferea cu greu până și copacii de pe dealul secular, la cingătoarea căruia își făcea, saraca, veacul…
Dându-și părul de culoarea spicului copt din ochi, ca să deslușească mai bine în zare, Margaretei i se păru că visează. Din vale urca încet, înspre coama de deal pe care vecuia coșmelia bunicilor ei, personajul de vis care nu se asemăna cu nici un alt om care trecuse pe acolo în toți anii ei de dinainte. Năucită, fata și-a aprins cărbunii din ochii mari și mai mereu umezi înspre bărbatul cu cămașă albă și pantaloni bufanți și roșii ca sângele, fără să-i pese că se holba necuvenit. Ca la un semn, și-a împreunat brațele în jurul pieptului și și-a apropiat picioarele, vrând parcă să se protejeze de creatura pe care n-o pricepea, încercând să se închidă într-o cochilie înțeleasă ca eficientă doar de ea însăși. Rochia subțire de vară, agățată de umerii-i firavi în două bretele ca firul de nailon, abia-i acoperea genunchii…
– Îîîîîî… se căzni fata – neînvățată cu vorba – să îngaime ceva, când își văzu soarele luat de ciudățenia cu pălărie de barșon și cu pană albă de struț, cu cizme scurte „ca șofranu’” și cu mâna dreaptă lăsată moale pe-un fier lunguieț și strălucitor ce i se întindea de la cingătoare până în pământ.
– Bună să-ți fie inima, suavă făptură lăsată de Domnul pre pământ!, se închină ceremonios bizarul personaj, în fața unei Margarete mute de spaimă și mirare…
– Ng… reuși un icnet nefericita, balansându-și trupul, regulat, în față și în spate, în față și în spate, în față și în spate…
– De ce-mi taci, domniță bălaie? Străjerului Cetății Râșnovului e musai să-i răspunzi. Nimeni nu-i tace lui Samuilă Stâlpu, singurul păzitor de veacuri al Cetății.
– De veac… de vea… încerca fata întruna, fără să dea semne că și-ar întrerupe tangajul egal și insistent…
– Râd în fața sfioșeniei tale, firavă făptură, și-ți propun o încărcare cu energie nemaiîntâlnită. Haide, atinge-mi cu degetele barba albă și lasă-te în voia-mi, să-ți închin ode și smerite osanale, ca singurei vietăți curate rămase din vremile cele vechi în astă lume, spre a-mi depune sabia luminoasă la picioarele-ți de silfidă…
Margaretei i se umeziră ochii. Râdea cu toți dinții și ochii-i scăpărau scântei. Bătrânul străjer îi apucă mâna dreaptă cu hotărâre, ducându-și-o la buze pentru un sărut pătimaș. Nefericita își privea brațul alb, întins până la gura straniei apariții, ca pe un obiect desprins de trup. Ar fi spus ceva. Ar fi cântat ceva. Ar fi „îîit” ceva… Încremenise. Creatura o ridică încet de pe cedrul părintesc, cu gesturi largi și-o plecăciune, total necunoscute, și o târî după ea cu mișcări de neoameni; nimeni, în șaișpe ani, în timp ce pășea cu treabă pe asfaltul din fața lemnului pe care ea trăia, nu s-a mișcat vreodată astfel, de pe-un picior pe altul, larg, ca dup-o melodie…
Apoi urmă pădurea. Și cărarea. Și foșnetul de frunze și cântatul pietrelor de calcar, sub tălpile bocancilor neobișnuitului străjer și ale șlapilor găuriți ai nenorocitei. Și apoi râsul și culorile și… nimic. Întunericul.
***
Găvrilă Diacu, după 79 de ani de viață în care a crezut că a pățit „cât alții în trei vieți de om nenorocite”, se scărpină în creștetul pleșuv cu unghiile îngălbenite, se sprijini pe coate și citi rubrica „Știri de la Poliție” din „Râșnoveanul” pentru a cinșpea oară: „Polițiștii din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Brașov au reușit, după zece zile de căutări susținute, să dea de urma adolescentei dispărute din fața casei bunicilor săi, cu care aceasta locuia. Margareta D., de 16 ani, a fost găsită moartă, în pădurea de pe versantul sudic al dealului Râșnovului. Hainele pe care aceasta le purta au fost depistate la o distanță de zece metri de trupul neînsuflețit, iar dintre degetele încleștate ale decedatei criminaliștii au extras o jumătate de pană de struț, asemănătoare acelora purtate la pălărie de străjerii amatori din Cetate. Medicii din cadrul Serviciului de Medicină Legală au declarat că moartea tinerei a survenit prin strangulare cu un cablu de alimentare pentru laptopuri, pe fondul unui viol.
Purtătorul de cuvânt al I.P.J. Brașov ne-a declarat: «Din informațiile noastre, se pare că tânăra figura în evidențele spitalului de psihiatrie din Brașov. Cu toate acestea, era o adolescentă liniștită, fără antecedente în materie de părăsire a domiciliului din proprie inițiativă sau neînsoțită de unul dintre bunici. Cercetările au condus la concluzia că tânăra a fost victima unui infractor lipsit de scrupule. Recomandăm prudență maximă în zilele care urmează, în special în privința supravegherii copiilor de către părinți, până la depistarea făptuitorului. Investigațiile noastre continuă, în vederea elucidării tuturor circumstanțelor care au condus la comiterea crimei de pe dealul Cetății Râșnovului. »”
Durerea prelinsă din ochii lui Găvrilă Diacu a descris pe foaia subțire de ziar un soi de hartă ciudată, închipuind un înger cu aripile desfăcute. Moșneagului îi căzu capul pe masă, trupul îmbătrânit zvâcnind de suferință. Hohotele-i răzbăteau până în stradă, unde oamenii se opreau consternați lângă cedrul pustiit, umplut de la un capăt la altul de lumânări pâlpâinde, aprinse de trecătorii ce au construit, vreme de șaisprezece ani, viața Margaretei. Asfaltul primea și el, înnegrindu-se pe loc de amărăciune, lacrimile perfect rotunde de ceară fierbinte, picurate din jurul flăcăruilor și ele triste…
– Scoal’ de pe ziar și fă-te mai încolo!, încercă Lenuța Diacu să salveze pagina nenorocită ce vestea tragedia pierderii pe veci a Margaretei. Fă-mi loc să văd ce mai zice, că seacă inima în mine…
Mai jos, pe aceeași pagină – acum jilavă și îmboțită – Lenuța Diacu buchisi: „Adrian Ioan Veştea, primarul Râșnovului, a reacționat prompt la auzul teribilei crime care a zguduit liniștitul târg al râșnovenilor. În cadrul conferinței de presă organizate cu această ocazie, edilul a declarat: «Profund mâhnit că o asemenea faptă a avut loc în timpul mandatului meu, doresc să asigur locuitorii orașului că suntem alături de ei și că vom sprijini Poliția în toate demersurile pe care le va face pentru descoperirea infractorului. De asemenea, doresc să-i transmit familiei Diacu sincere condoleanțe, cu atât mai mult cu cât domnul Găvrilă Diacu a fost angajatul nostru până la pensie, activând în cadrul departamentului de întreținere, iar soția domniei sale s-a pensionat tot din cadrul Primăriei Râșnov, unde a fost, ani în șir, una dintre cele mai harnice femei de serviciu.»
Edilul-șef a mai dorit să sublinieze, în fața ziariștilor prezenți la conferința de presă, că sprijină întru totul inclusiv activitățile Festivalului „Literatura horror”, aflat în plină desfășurare la Râșnov: «Doresc, pe această cale, să-i asigur pe autorii de romane horror și pe invitații lor că nu se va modifica nimic din programul prestabilit și, mai cu seamă, că porțile Cetății Râșnovului nu se vor închide pentru domniile lor și pentru turiști, așa cum s-a zvonit. Conform afirmațiilor anchetatorilor, nu este nevoie de măsuri extreme…»”
Tremurând din încheieturi, Lenuței Diacu i-a venit să zbiere. Trecuseră zece zile de când făcea cărare între Primărie și Poliție și viceversa, plângând în hohote, în văzul lumii, după „Margareta ei cuminte”. „Cum să dispară fata mea din fața casei, Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule mare?!”, bocea și se închina în mijlocul drumului, boțindu-și cârpa de pe cap cu mâinile și văitându-se întruna. Ceva mai adunat, dar cu inima împietrită, Găvrilă căuta s-o urce la deal, acasă, „s-o dea cu apă rece și s-o facă să înghită o coajă de pâine.” Femeia însă, cu glasul de zece ori mai înalt decât făptura-i măruntă, găsea că asta și numai asta trebuie și poate ea să facă, până ce „primarul și comisarul” i-o găsesc pe Margareta… Măcar că, într-un târziu, când bătrânii au lăsat orașul jos și s-au opintit spre casă, le-a adus poștașul ziarul cu vestea de necrezut…
Înconjurând capul aplecat peste masă al omului ei cu amândouă mâinile, plânseră așa, amândoi, vreme de ceasuri… Veștile înspăimântătoare despre Margareta lor s-au înecat în plumb și lacrimi amare… „Margareeeeetaaaaa!!!”
***
– Băi, nenorociților, se auzi cale de câteva străzi vocea penetrantă a comisarului-șef Grigore Mustață, venit de la Brașov special pentru a desluși misterul morții Margaretei. Să vă mișcați dosurile încoace, că fac circ. Până eu unu’ mi-s în zonă, să vă băgați la bociolie că eu comand. Așa că faceți ce vă spun, nu umblați brambura prin târg! Îți fi voi polițiști de țară, da’ până plec eu d-aci’, fac din voi copoi de rasă….
Infatuarea celui mai valoros judiciarist al Brașovului își trăgea seva din cele peste o sută de anchete grele pe care le condusese până la vârsta de 44 de ani, pe care o împlinise de curând, la capătul cărora o serie de nenorociți ajunseseră, cu frunțile plecate, după gratii. Nu-i era frică de nimic, măcar că metrul și jumătate, bine îndesat, de la înălțimea căruia își impunea autoritatea, n-ar fi putut sta chezășie pentru curajul lui nebun. Fost judocan, i se dusese vestea că pune la pământ din trei mișcări pe oricine, la cel mai mic semn de neascultare. Ca un mops întărâtat cu coada unei mături, după ce-și trântea adversarii la pământ își trăgea nasul zgomotos, producând imediat, cu talent și rod al unui îndelung exercițiu, o flegmă rotundă și tare, pe care o scuipa cu pricepere la distanță. Invariabil, mârâia cu năduf la delincventul imobilizat: „Amu’ să stai tu aci’, fain frumos!”, alegându-se, în timp, cu porecla cât se poate de previzibilă de „Mopsul”.
– Șefu’, da n-am umblat…
– Gălăgia! În sala de ședințe urgent, că violatorul e liber și voi vă învârtiți ca muscoiul împrejurul baligii.
„Ce vocabular, ce maniere, ce piticanie spurcată și…!”, dădeau să șușotească între ei ofițerii și subofițerii râșnoveni, profund afectați că-i bălăcărește o fărâmă de om ca „Mopsul”, la cheremul căruia aveau obligația să facă sluj până la comanda „ho!” Dar cine să-i bage în seamă?! Din două vorbe, anchetatorul îi împrăștie care-ncotro, cu misii exacte: „tu, tu și tu la Cetate, de unde-mi aduceți fedeleș toți străjerii, tu la cartierul general al scribălăilor de romane de groază sau ce mama dracului comit ăia acolo, mi-l trebe pe șefu’ de trib, să văd care din ei au laptopuri, tu la stânga, tu la dreapta…” În scurt timp, rămase alături de comisarul Mustață – altfel, mai spân ca un călugăr tibetan –, doar mâna sa dreaptă, recte inspectorul Janina Cosma, pe care a „crescut-o” încă de la ieșirea din Academie. Femeia, înaltă și uscățivă, în contradicție totală cu șeful ei – care-i ajungea cam până pe sub sâni –, s-a remarcat de la bun început ca un anchetator pe gustul Mopsului: „Nu’ș ce ai, da’ te pricepi la om. Scoți de la el și ce lapte-a supt de la mă-sa”, o măgulea el adesea, lucru mare dacă e să-l judecăm după lipsa totală de modestie și plăcerea de a le spune tuturor cât de multă dreptate are el și numai el, absolut întotdeauna.
– Locotenento, noi ne cărăm urgent la casa moartei, să vorbim cu babalâcii. Ptiu! Ce treabă de tot rahatu’! Hai, bagă procedură, că se răcește „supa”…
Adunându-și de prin fundul gâtlejului de o flegmă și horcăind specific, judiciaristul urcă în Loganul de serviciu pe scaunul din dreapta, uitându-se fix, dar în gol, tot drumul până la casa Diecilor, la nasul acvilin al colegei sale aflate la volan și învârtind prin gură gogoloiul de salivă numai bun de proiectat pe vreun gard. După ce sfera perfectă și îndelung rotunjită cu limba își găsi loc de veci pe ulucile bătrânilor, cei doi polițiști fură invitați în casă, așezându-se, împreună cu nefericitele gazde, la masa pătrată din mijlocul bucătăriei.
– Gata, gata acuma!, începu Mustață fără urmă de compasiune, ca omul care se află la serviciu și nu are vreme de irosit.
– Păi noi, dom’ șef, începu bătrânul, noi…
– Fără nici un „noi”, îl întrerupse comisarul pe Găvrilă Diacu. Răspundeți doar la ce vă întrebăm! Locotenento, își întoarse apoi privirea spre Janina Cosma, înregistrează!
– Da, șefu’!, ciripi aceasta din vârful buzelor extrem de subțiri, scuturându-și scurt coada șatenă de cal – care adăuga cel puțin cinci ani la cei 30 pe care îi avea – și apăsând scurt pe butonul reportofonului de serviciu, să poată Mopsul să înceapă.
– Când ați văzut-o ultima dată pe Marinela Diacu?
– Miercuri, la amiază. În 13 iunie adică, sări Lenuța, cunoscătoare. I-am dus amiazu’ la stradă, pe cedru, să tot fi fost vreo doișpe ceasuri, da’ ea nu era nicăierea. M-am făcut piele de găină, că nu se ridica de pe lemn fără noi. Nu putea, sărmana, că era înceată la minte și am învățat-o să încremenească acolo pe butuc și să se uite după oameni… Și acuma s’tem în 22 și ea-i moartăăăăăă… se tângui, amarnic, femeia.
– Ne-am dus după ea și-n stânga, și-n dreapta, am bătut și pădurea din spatele casei cât am putut și noi… ne-am uitat ici, ne-am uitat colo, am întrebat lumea, vecinii… da’ nimica, adăugă, oftând, bătrânul. Și tocma’ că în ziua aia nu ne-am dus la Codlea la biserică. Noi miercurea acolo mergem, la curățenie…
– Cu cine obișnuia să vorbească fata?, interveni comisarul.
Preluând frâiele explicațiilor în mâini, Găvrilă Diacu își puse o mână pe brațele împreunate ale nevesti-si, ce suspina și se-nchina necontenit și explică:
– D-apăi cu nime’. Nu știa ea să vorbească. Ea mai mult tăcea și se uita la lume. Mai număra până la zece, cu glas tare, că atâta știa. Și mai repeta vorbe auzite pe la oameni… Măcar că era frumoasă și începea să arate a femeie, că bărbații se uitau lung la ea când treceau și îi râdeau în față.
– Cine trecea frecvent prin fața casei și era la curent cu situația mintală a minorei?
– Nu mulți, că noi stăm așa, pe colină; pensiunile sunt mai jos, ați văzut când ați venit…
– Nume, vă rog!
– D-apăi Tuțu, poștașul, Viorel, barmanul de la birtul de jos, de lângă fosta Casă de Cultură, Minerva, de la magazinul de brânzeturi de mai încolo de Primărie, niște profesoare de la școală, că mai jos e școala…
– Altcineva?
– Mai treceau oameni, că pe-aici, dac-o iei de la pensiunea nemțească un pic în sus și faci o curbă pe colină, ajungi în centru pe scurtătură… Așa… Și cam de vreo două săptămâni și ceva mai trec dimineața pe-aici și trei doamne, două mai grase și una care aduce cu un bărbat, da numa’ după nădragi și cămașă, că altfel… e muiere. Da’ ele mă gândesc că nu știau că Margareta e cu capu’… De unde?
– Nume?
– Nu le cunosc, dom’ șef, da’ cred că-s scriitoare de alea de cărți sau ceva, cazate pe la casa nemțească. Vorbea lumea în oraș, nu de alta… Le vedeam cu genți pătrate, cu computere în ele, din alea bune de purtat în mână, cum am văzut și pe la Primărie…
– Hm…
Mustață înghiți în sec, băgându-și mâna în buzunarul de la piept și constatând că este leoarcă de sudoare. Cămașa udă fleașcă era numai bună de stors, dar nu și-ar fi dat jos costumul gri nici dacă-ar fi luat deșertul la pas. Subalternii făceau pariu că nu și-l dă jos nici măcar în somn. Prin cap îi trecu un flash cu cablul de laptop cu care fusese sugrumată fata. „Niște femei? Hm… Și violul? Hm…”
– Vă rog să-mi dați o fotografie de-a fetei! O să v-o dau înapoi după ce terminăm, promise comisarul, ridicându-se de pe scaun și făcându-i semn Janinei să-și adune ustensilele de pe masă.
Din poza color, făcută de cineva cu un aparat digital, râdea larg o fată bălaie și puțină la trup, cu ochi negri tăciune, buze cărnoase și un nas cârn, ca de fetișcană. Privirea hilară îi trăda îngustimea minții, iar felul crispat în care a fost surprinsă cu mâinile încleștate cam prin dreptul sânilor abia mijiți completa mina pierdută a copilei…
Înainte de a executa ordinul ferm al Mopsului, locotenenta simți nevoia să mai întrebe:
– Unde sunt părinții fetei?, se interesă ea repede, micșorându-și ochii prea mici pentru un nas atât de mare și prea negri pentru fața-i mai albă ca varul…
– Vai de zilele noastre, se căină bătrânul. Mă-sa e cine știe pe unde, cu tot felul de curvălăi, scuzați vorba!, că am scăpat-o din mână și a făcut ce-a tăiat-o capu’. Mai vine când o ajunge nevoia și ne fură și ultimul sfanț, apoi se duce și… mare-i bunul Dumnezeu!
– Și tatăl?
– D-apăi dacă aș ști cine-i ăla m-aș repezi la el cu securea… N-are fata tată, își plecă omul capul în pământ, rușinat. Margareta era scrisă pe noi: Margareta Diacu…
***
În fața Poliției din Râșnov era vânzoleală ca la bâlci. Efectivul se întorsese din teren cu o lume pestriță, de la care Mustață se presupune că trebuia să despletească deznodământul. Strâmbând din nas, minusculul comisar se rostogoli printre oameni până-n sala de ședințe, unde-i ordonă Janinei să-i strecoare pe preopinenți unul câte unul. Ca un rege copil, comisarul edictă:
– Să intre mai întâi străjerii!
Un bărbat îmbrăcat în costum autentic de străjer medieval se așeză pe un scaun de pe latura stângă a mesei lungi din mijlocul camerei. Mustață, abia răsărit de după biroul ce forma cu masa lungă litera „T”, își lungi gâtul spre el, curios, având de gând să treacă direct în miezul problemei. Știa că Janina i-a luat „amprenta”, cum obișnuia să denumească „ororile” plictisitoare precum numele întregi, prenumele, adresele, locurile de muncă „și câte și mai câte alte rahaturi ca astea”. Nu putu însă să nu remarce șapca roșie din catifea, cu o pană de struț înfiptă într-o margine – „or, dintre degetele fetei criminalistul a descâlcit fix o jumătate de pană ca asta” –, apoi cămașa albă, cingătoarea maronie, sabia lungă și strălucitoare, aproape până în pământ și cizmele gălbui ca muștarul.
– Unde-ați fost în ziua de 12 iunie, pe la orele amiezii?, se interesă brusc Mustață, lăsându-se pe spate ca un belfer în scaunul comod și gândindu-se doar la spusele legistului, de la care aflase că fata a zăcut în pădure de prin 12 sau 13 iunie, poate chiar de prin 14.
– În Cetate, să trăiți!
– Cum lucrezi acolo?
– O săptămână de dimineață, o săptămână de după-masă. Facem cu schimbul.
– Câți sunteți?
– Patru. Toți, pensionari. Mai câștigăm și noi de la Primărie un ban în plus, că dăm bine la turiști. Suntem eu, Petre Mincu mă cheamă, apoi mai sunt Haralambie Proca, Vasile Gurban și Samuilă Stâlpu. Dar el…
– El ce?
– Păi el e cam dus cu pluta. Și-a făcut muzeu în Cetate cu tot felul de prostii adunate de prin poduri. Le zice „artefacte”. Așa îi place lui, să vorbească pe sus. Nici nu știe ce înseamnă sau dacă se potrivește. A învățat un fel de text pe dinafară, așa, ca o prezentare a Cetății în limbaj mai superior și îl recită oricui vrea să-l asculte.
Comisarul se uita contrariat la străjerul din fața lui. Un ins banal, fără nimic care să iasă în evidență: barbă nici prea lungă, nici prea scurtă, ochi inexpresivi, exprimare cât de cât „spălată”, costumație curată, pană de struț intactă la șapcă…
Mustață se încruntă. Avea senzația că-i scapă ceva, fără să știe ce anume…
– Aveți familie?
– Sigur că da. Nevastă și doi băieți mari.
– O cunoșteați pe Margareta Diacu?
– Cine n-o cunoștea, doar sunt râșnovean. Biata fată…
– Cu ce urcați zilnic în Cetate?
– Pe jos. Urc pe cărarea împădurită ce pornește din spatele casei Diacilor.
– Vă amintiți s-o fi văzut pe Margareta în 12 iunie sau chiar în 13?
– Mmmmm…. nu, sigur nu. Ea stătea pe lemn, în față…
Ca împins de un resort, micul comisar hotărî să joace la cacealma. Avea atât de puține capete de care să se lege, încât nimic n-ar părea neortodox. Brusc, a hotărât să-și aplice tactica personală intitulată sportiv „surprinderea adversarului”, strecurând abil fofârlica:
– Presupun că știți, din ziare, că fata a fost violată și că în vaginul ei a fost găsit material biologic! Va trebui să dați o probă de sânge toți cei care ați urcat pe jos la Cetate în zilele de 12, 13, și 14 iunie… Mai ales cei cu pene…
– Ca la un semn, culoarea de munte din fața străjerului lăsă loc unui alb ca de var. Păli instantaneu, căutând să îngaime ceva, fără să reușească însă.
– Probă, ziceți… Domnule comisar, probă ziceți… păi…
– Da, e vreo problemă? Doar așa vom putea să vă scoatem din cercul suspecților. Bănuim că fata a fost ademenită cumva în pădure, profitându-se de nebunia, slăbiciunea și neputința ei, după care a fost violată și apoi omorâtă.
Ca la un semn, străjerul începu să turuie fără noimă:
– Domnule comisar, eu nu sunt om prost, dar am slăbiciunile mele. Vă spun adevărul dacă mă protejați și nu mă lăsați. Eu am fost contabil o viață de om. Mi-am mâncat zilele cu o nevastă geloasă și urâțită de răutatea din ea și am ajuns, la bătrânețe, să tânjesc după ce-am pierdut. A mea nu s-a mai culcat cu mine de dinainte de Revoluție, că „suntem, cică, bătrâni, iar prostiile sunt pentru tineri”. Așa zicea ea: „prostiile”. Da’ vă spun eu cu mâna pe inimă că Margareta n-a fost fată. Ne-am întins toți cu ea. Ne-a luat Dumnezeu mințile. Toți ne-am întins cu ea. Era simplu. Mergeai și-i țineai umbră, îi dădeai mâna, o duceai în pădure ca în pas de vals, că se voia prințesă, o împropteai de pomi și-i ridicai fustele în cap și te ușurai, că stătea, năroada, fără să miște sau să răsufle… Dar n-am omorât-o noi. N-am omorât-o noi, dom’ comisar! Și arăta ca o femeie. Ca o femeie arăta. Era lată și în carne, era femeie, femeie era… mai scânci, extenuat, nenorocitul.
Stăpânind-și cu greu repulsia față de mizeria din sufletul și mintea străjerului trecut binișor de 60 de ani, comisarul își adună puterile cu ajutorul unei flegme mai mari și mai rotunde ca niciuna de până atunci, pe care o scuipă prin ușa pe care o deschise cu nerv spre intrarea principală în clădire, unde, într-un hol, Janina îi tria pe cei ce urmau să fie investigați. Scuipatul vâscos nimeri pe vârful pantofului de sport al unui ins grizonant și bărbos, îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou inscripționat și cu un ecuson atârnat de gât. Fără să-i pese de ecuson sau de fața schimonosită de dezgust a destinatarului, Mustață zbieră la Janina, ignorându-l:
– Toți străjerii, în birou! Acuma!
Ca la un semn, în încăpere intrară doi străjeri cu fețe aproape identice cu a lui Petre Mincu. Barba le era aceeași; doar nasurile și ochii difereau puțin. Și erau leat. Dacă-i priveai în ansamblu însă, hainele de străjeri și bărbile tunse la fel îi dădeau aproape identici. S-au recomandat Haralambie Proca și Vasile Gurban.
– Al patrulea unde e?, vru să știe Mustață. De Samuilă Stâlpu vorbesc.
– În Cetate, răspunse Petre Mincu. El e nebun, nu o părăsește până la apus, că așa au obligație străjerii, zice el… V-am zis eu! Cu capu’.
Din două vorbe, Janina află de la șeful ei cum stau lucrurile și primi însărcinarea să urce de urgență în Cetate, spre a-l audia și aduce la bază pe cel de-al patrulea străjer. Când locotenenta dispăru în stradă flancată de doi agenți râșnoveni, comisarul închise ușa și le aruncă celor trei bătrâni depravați o privire scârboasă și plină de venin. Îi venea să-i pună la podea și să le îndese pumni cu nemiluita, să „stea aci’” pe jos, spășiți, cu moacele umflate și ochii albăstriți… Trase însă aer adânc în piept și li se adresă noilor veniți:
– De când durează relațiile sexuale cu minora Margareta Diacu?
– Uimiți, noii veniți se holbară unul la altul și amândoi la Petre Mincu, îngroziți că fuseseră descoperiți, trădați de „imbecilul fără sânge-n instalație”…
– Nu vă uitați la mine, eu…
– Gălăgia!, instaură comisarul Mustață liniștea. Aici eu vorbesc. Am pus o întrebare. Aud? Pe rând acuma!
– Păi… încercă Haralambie Proca un răspuns…
– Hai, bă, zi-i acuma, că dacă ne duce la analize ne ia dracu’. V-am zis clar să vă țineți brăcinarele legate, da’ voi nu, că să i-o tragem toți mutei unul după altul, că dacă n-am avut parte pe la casele noastre de nebuneală, să avem cum putem și cum găsim… Las’ că zic eu atunci tot, sări Vasile Gurban.
Întorcându-și capul spre comisarul Mustață, străjerul Gurban povesti cu lux de amănunte:
– Dom’ comisar, ne-am folosit de ușuratica aia ca de mă-sa odinioară, știe tot satul, japița aia fugită pe la turci sau pe unde, că așa umblă vorba… Da’ fata s-a dezvoltat și stătea la montă ca o iapă în călduri, că de-aia ne-am încurcat cu ea, oameni bătrâni; numai să ne ajutați să nu afle familiile ce-am făcut, că și-așa e moartă ea acuma, nu mai contează…
Cum din direcția comisarului nu venea nici un cuvânt, străjerul continuă:
– Și n-am omorât-o noi. Noi doar ne-am ușurat la prohab și… Dar fata era vie când am lăsat-o lângă pom și i-am arătat pe unde s-o ia acasă. Că tot așa făceam. Era mai vie ca niciodată și râdea prostește fugind în cercuri cu fustele prin cap; hohotea ca proasta-n p…
– Când s-a petrecut toată tărășenia? Vreau exact.
– Păi… în 13 iunie, miercurea, că de aia am fost toți patru.
– Toți patru?
– Da, că era și Samuilă cu noi. Ne distram, că el e mai dus ca dobitoaca aia… Se învârtea și el în cercuri cu ea, ca regii și reginele la vals. Prost, prost, da’ vorbea pe sus, domnește și el chiar a plăcut-o pe năucă… Pe el îl trimiteam s-o smulgă de pe butuc, că mergea cu el oriunde…
– Deci s-a petrecut totul miercurea…
– Da, o făceam întotdeauna miercurea, toți patru, că numai atuncea puteam s-o urnim de pe lemnul ăla de cedru pe mută; miercurea Diacii aveau înțelegere cu biserica din Codlea, unde mergeau vreme de două ceasuri, pe la amiază, să facă pe-acolo curățenie. Pentru ceva bani în plus, adunați de la enoriași… Că ei au fost oameni de serviciu înainte, știți… La Primărie au fost… Da’ am auzit că în miercurea aia nu s-au dus. Când e să vină un necaz, vine cu tot neamul…
– Gălăgia!, interveni brusc judiciaristul. Mai vreau să aflu care dintre voi are laptop acasă…
– Păcatele noastre, luă cuvântul Petre Mincu, laptop? De unde laptop? Noi nu ne știm cu leptoapele astea. Nepoții au, da’ ei nu stau cu noi, cu nici unul… Laptop? Da’ de ce laptop?
– Gălăgia!, pufni furios Mustață, în timp ce-și reprima o nouă flegmă eliberatoare.
Scârbit, comisarul puse mâna pe telefon. Chemă duba și ordonă transportarea celor trei desfrânați la Brașov, pentru declarații sub semnătură și restul procedurilor obligatorii în cazurile de corupere de minore și viol. În timp ce un agent îi scotea pe străjerii, acum caraghioși, din sala de ședințe a Poliției din Râșnov, folosită de Mustață pe post de birou de investigații, de pe hol se auzi o voce iritată de bărbat:
– Pot să știu de ce sunt ținut aici fără să mi se explice de ce am fost deranjat?
– Cine sunteți dumneavoastră?, se interesă Mustață, observând că persoana își șterse scuipatul de pe vârful pantofului de sport în iarba din fața clădirii, acesta devenind ușor verzui…
– Sunt Ciupercă, directorul Festivalului „Literatura Horror”.
– A! Poftiți înăuntru vă rog!
– Mă rog!, scăpă scriitorul printre dinți un oftat de adâncă insatisfacție…
– Aveți laptop?, intră brusc în miezul problemei comisarul Mustață.
– Cum altfel? Sigur că am laptop, doar este unealta scriitorului…
– Fără filozofii. Scurt vă rog, că ne presează timpul. Îl aveți în geanta de la dumneavoastră?
– Da.
– Are cablu de alimentare?
– Cum altfel?
Furios, directorul Ciupercă scoase din geanta laptopului de pe umărul stâng cablul de alimentare al computerului și-l azvârli pe masa comisarului.
– Dom’ne, căutați să vă purtați civilizat, că avem de-a face cu o crimă adevărată, nu cu bălării de prin cărțile dumneavoastră; iertată-mi fie ignoranța, dar noi aici facem o treabă serioasă, încercăm să aflăm cine a omorât o adolescentă lipsită de apărare și nu batem câmpii pe ogoarele imaginației ca dumneavoastră, pe sute de pagini, care ajung să sufere apoi de uitare pe rafturi…
– Hm… nu degeaba se spune despre polițiști că sunt pr…
– Vă rog frumos! Aici eu trag concluzii și eventual jignesc. Ia… Vă rog să vă adunați cablul și să-mi trimiteți trei dintre cursantele dumneavoastră, cazate la vila nemțească; două mai grase și una mai bărbătoasă, așa… Vă spune ceva descrierea?
– Mmmm…. vag. Nu-mi place să fac „melanj” cu cursanții. Eu cu lectorii, cu valorile, cu consacrații… Ei să învețe întâi să scrie și apoi să…
– Dom’ne, pe mine nu mă interesează prostiile. Dacă aveți cursanți proști, musai că așa or fi și lectorii. Faceți ce știți și aduceți-mi cursantele descrise, că n-am timp de irosit.
Umflat ca Dunărea și umblând trufaș, de parc-ar fi înghițit o coadă de mătură, Ciupercă își rulă cablul pe după braț și părăsi încăperea până nici nu apucă să și-l bage în geanta laptopului. „Polițiști de căcat! Nu știu să-și scrie numele după dictare și fac pe nebunii! Eeeei!”
***
Janina ajunse în vârful dealului Râșnovului în doi timpi și trei mișcări, cu mașina de serviciu a instituției. Alte mașini nici nu pot urca până sus, excepție făcând un tren de vară tras de un tractor zgomotos și condus de un ins îmbrăcat în cowboy, în totală disonanță cu specificul medieval al locului. În dreapta intrării în Cetate se întindea cortul festivalului „Literatura Horror”; adică o librărie destul de mobilată, spre rafturile căreia te îndruma molatec un ins de circa 40-45 de ani, brunet și de asemenea cu barbă, ca mai toți străjerii și scriitorii și… „’Tu-le bărbile lor!”, murmură Janina o sudalmă printre dinți, sătulă de laitmotivul estetic al bărbaților cu care a avut de lucru aproape toată ziua, devenit redundant… Fiind sigură că din poziția librăriei din vârful dealului se pot vedea multe, Janina nu se abținu să nu-l întrebe pe librarul destul de apatic:
– Sunteți din Râșnov sau ați venit din București, cu majoritatea scriitorilor din festival?
– Nuuu, nu sunt din București, răspunse omul, dosind la spate o carte pe care o citea. În Râșnov stau. M-au angajat numai pentru perioada festivalului. Duminică se închide.
– Ați auzit de crima din pădure… S-a petrecut aici, chiar în pădurea asta, între librărie și poalele dealului…
– Da, clar, am auzit, ca toată lumea…
– Aveți laptop?
– Nu, nu am. Nu am aici cel puțin…
– Pe unde urcați zilnic în vârful dealului, să deschideți librăria?
– Prin pădure urc, pe cărarea veche… dacă știți…
– Nu vă amintiți să fi văzut vreodată ceva suspect în drumul dumnevoastră până sus? Mai ales în ultima perioadă…
– Mmmm… nu, deloc.
– Cum ați spus că vă numiți?
– Nu am spus, zâmbi bărbatul. Cornel Pârvu mă numesc.
Măsurându-l din creștetul grizonant și bogat și până-n tălpile protejate de o pereche de șlapi chinezești „Shian-Lian”, locotenenta dădu scurt din cap:
– Inspector Janina Cosma. Spor la treabă!
Janinei i se păru, preț de o clipă, că sesiză în ochii individului o sclipire bizară. Își alungă frământările însă și intră în Cetate, cu gândul apăsător că îi scapă ceva sau că a uitat ceva. Avea sentimentul că nu a făcut sau observat ceva important… sau că nu-și dă seama de ceva esențial… Dar nu mai avea timp de puzzle-uri. Ajunse la „muzeul” străjerului Samuilă Stâlpu.
Hotărâtă să-l „scaneze” pe om în mediul lui și să afle cât mai multe, hotărî să intre în hruba de doar câțiva metri pătrați ca un turist oarecare, lăsându-și agenții la ușă.
Străjerul, copie fidelă, în materie de costumație, a celor trei colegi ai săi, și el cu barbă și tot cu… „Drace! Ăsta n-are pană de păun la șapcă!” Dar n-apucă să-și pună ordine în gânduri, că fu abordată:
– Bună să-ți fie inima, suavă domniță!
– Bună ziua, răspunse prompt. Dar ce muzeu frumos aveți aici!
– Doriți să vi-l prezint?
– Dacă se poate…
– Cum să nu se poată, pentru o domniță delicată ca dumneavoastră?!
Schimbându-și brusc tonul jovial și mina aparent normală, străjerul se îndreptă de spate, își drese glasul și-și împreună mâinile pe mânerul sabiei lungi până aproape de pământ. Cu o voce schimbată și un aer de ghid veritabil, începu: „Această încăpere este un muzeu realizat de subsemnatul, care duc din moși-strămoși pe umeri povara dulce a transmiterii mai departe a particularităților Cetății acesteia minunate. Aceasta – spuse arătând cu un indicator o pereche de schiuri vechi din lemn – este perechea de schiuri ce datează din anul 1941, cu care tatăl meu a coborât, pe zăpadă, acești munți deosebiți. De grindă sunt agățate o pereche de ghetuțe, realizate manual de unul dintre cizmarii Râșnovului. Îmi aparțin. Sunt din piele veritabilă și au fost făcute la comandă. Pe peretele de după ușă îl vedeți pe Corneliu Zelea Codreanu, capul legionarilor. Înaintașii mei au fost legionari, „pui” din „cuiburile” acestor munți. În fotografia de dincolo îl vedeți pe Amza Pellea. Aici s-a turnat filmul „Nemuritorii”, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1974. Am jucat și eu în film, ca și figurant. Dacă vă uitați cu atenție, mă vedeți cale de patru secunde. Pe harta aceea sunt reprezentați Munții Bucegi, cu coamele line și pline de flori de colț, pe care i-am bătut la pas o viață de om. Pe grinda aceasta am încrustat cu litere gotice mesajul în care cred cu tărie: «Din stejar, stejar răsare, iar din prost, un prost mai mare».”
Terminându-și brusc expozeul, custodele de ocazie își schimbă din nou mina, revenind la un râs destul de forțat și tâmp. Janina îi ghicea o luminiță nesigură în priviri, care-o convinse de dereglarea mintală a bătrânului.
Văzând-o îngândurată, străjerul i se adresă condescendent polițistei:
– Vă văd tulburată. Am aici pe raft o oală care vă poate da energie. Vă rog să o luați în mâini și să simțiți cum vă furnică. Am găsit-o eu însumi în munți, numai cioburi, dar am pus-o așa cum o vedeți, un ciob peste altul… E mai veche de 2000 de ani, de dinainte de Cristos… Și dă energie numai femeilor. Am constatat eu asta. Numai și numai femeilor… Simțiți? Vă furnică?
Janina se trezi că ține în palme o oală dintr-o ceramică ordinară, despre care străjerul a îndrugat atâtea bazaconii…
– De dinainte de Cristos ziceți? Ferice de dumneavoastră, că v-a ajutat Dumnezeu să găsiți așa o comoară, intră locotenenta în jocul bătrânului…
– Dar Dumnezeu…
– Ce este, nu credeți în Dumnezeu?, se prefăcu mirată judiciarista.
Aplecându-se complice la urechea Janinei, omul îi șopti:
– Vă spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui. E strict secret și vă rog să păstrați secretul, fiindcă este lucru adevărat și vă veți dezintegra dacă-l veți spune mai departe. Atenție! Nu există Dumnezeu. Există doar, atenție!, o Poartă Stelară. E aici, pe hartă, uitați-vă, chiar în Bucegi, unde vă arăt cu bățul acuma…
Ochii bătrânului scăpărau, semn că se apropia, probabil, un puseu oarecare de nebunie. Făcându-i jocul, pentru a nu-l disloca din ale lui cu bruschețe și a-l tulbura și mai tare, locotenenta întrebă:
– Cei cu păcate vor penetra acea Poartă Stelară?
– Ați înțeles, se bucură străjerul. Răspunsul este unul singur: sigur că nu. Cine păcătuiește, va păți ca și sângerosul împărat roman Nero, cel mai păcătos om de pe Pământ. El și acuma se învârte cu viteză pe unul dintre inelele lui Saturn…
Văzându-l brusc absent și distras, polițista chemă rapid agenții; le ordonă să-l încătușeze numaidecât pe moșneag, până nu începe să-i revină locvacitatea și se va trezi din nou în el ghidul Cetății Râșnovului. Coborâră împreună la bază, fără să-l mai audă pe străjer nici măcar respirând. Se închisese cumva, ca într-o carapace. Dar era treaba psihiatrilor să se ocupe mai departe.
Epuizată de căldură și extrem de obosită, judiciarista intră în sala de ședințe. La masa lungă ședeau trei femei la circa 40 de ani; două corpolente și una mai puțin. Ultima era însă destul de masculin îmbrăcată… Nu avu timp să le studieze. Se aplecă peste biroul comisarului și îi spuse șoptit că și al patrulea străjer este în custodie și că jumătatea de pană de struț găsită în mâna fetei moarte îi aparținuse acestuia, de bună seamă. Constatară însă, dacă mai era cazul, că omorul rămăsese, totuși, neelucidat…
Sub pretextul că are de întocmit hârțogăriile zilei, rapoarte și alte alea, locotenenta se retrase într-o cameră alăturată. O hărțuia în continuu însă, parcă mai acut ca oricând, sentimentul de neliniște resimțit pentru prima oară în deal. Ceva nu se lega… Dar brusc, se produse un declic. Sări de pe scaun, urcă la volanul Loganului alături de un agent rămas la poartă și goni până în vârful dealului din nou, fără vreun preaviz. Nici pe Mustață nu-și aminti să-l mai sune…
***
Comisarul Grigore Mustață stătea de vorbă tocmai cu cele trei cursante descrise de Găvrilă Diacu și care au trecut zilnic prin fața casei lui de pe coastă, în drumul lor dintre pensiunea nemțească și centru. Directorul Ciupercă le găsise și le trimisese la interogatoriu. Polițistul le-a cerut să-și verifice cablurile de alimentare, constatând că doamnei mai înalte și corpolente, de la București, îi lipsea obiectul fără să știe unde anume l-a rătăcit. Se folosise de unul luat cu împrumut, pe perioada festivalului.
– Gândiți-vă, totuși, mai bine!, o rugă comisarul pe participanta la festivalul scriitorilor de romane horror.
– Nu știu ce să zic, a rememorat femeia, numai pe drumul dintre pensiune și sala de cultură din centru l-aș fi putut pierde; poate nu mi-am închis geanta bine… Nu știu ce să zic…
Telefonul comisarului sparse liniștea strident, fiind anunțat de criminalistul de la IPJ Brașov, aflat la capătul celălalt al firului, că pe cablul cu care fusese strangulată adolescenta depistase două amprente diferite.
Concentrat la maxim, comisarul le mulțumi celor trei pentru bunăvoință și le dădu voie să se retragă. „Două tipuri de amprente…. hm… a proprietarei și încă una… hm… infractorul a găsit cablul căzut pe asfaltul din fața casei Diecilor, a violat, a strangulat și… hm…”
***
Janina Cosma își opri mașina exact lângă librăria festivalului. Insul care se ocupa de vânzarea cărților sări în picioare, dând să se îndrepte cu viteză spre o masă aflată în spatele lui… „Cartea pe care o dosea… cartea e pe masă…” Alergând mai repede decât el și imobilizându-l, cu ajutorul prompt al agentului, locotenenta puse mâna pe carte. Era un „horror” lansat cu o zi în urmă, semnat de un american prezent și el la festival. Răsfoind volumul, polițista descoperi, la o pagină oarecare, o jumătate de pană de struț, care îl ajuta pe cititor să nu uite unde a rămas. Conservând prețioasa probă, transformată în semn original de carte, inspectorul Janina Cosma îl imobiliză și încătușă pe librarul Cornel Pârvu și-l azvârli pe bancheta din spate a Loganului, spre a-l preda, la sediu, băieților „buni”. Trimise apoi probele la laborator și în timp ce-i explica șefului ei ultimele noutăți, acesta obținu, în regim de urgență, un mandat de percheziție a domiciliului bărbatului.
Într-o casă oarecare de pe strada Eminescu, polițiștii descoperiră, fără prea mare surprindere, zeci de fotografii realizate de librarul de ocazie în timpul orgiilor străjerilor împreună cu blânda Margareta. Fata râdea larg printre copaci, părând cuprinsă de fericirea ei mută. Pe spatele fiecărei fotografii, bărbatul mâzgăli cu litere sângerii: „O curvă ordinară. Curvele să moară!”
Într-un sertar al unui birou ponosit, polițiștii descoperiră și o serie de fotografii mai vechi, din care chipul boit strident și lipsit de vreun simț estetic al Marianei Diacu, mama cea ușuratică a Margaretei, zâmbea strâmb și împietrit. Femeia era legată de gât cu un laț din sfoară de sac și agățată de un cârlig pe care anchetatorii l-au identificat în tavanul unei șuri din fundul curții. Ochi-i rămăseseră deschiși pe jumătate. Pe spatele fiecărei fotografii, aceleași litere sângerii agresau cititorul: „O curvă ordinară. Curvele să moară!”
Cadavrul Marianei Diacu nu a fost descoperit niciodată. Ancheta a relevat că a fost ucisă din răzbunare, după ce l-a refuzat pe Cornel Pârvu de mai multe ori, în favoarea altor și altor bărbați, deși avuseseră relații sexuale de mai multe ori.
Laboratorul criminalistic a confirmat, după efectuarea analizelor ADN, că Margareta, fata fără minte, era fiica naturală a lui Cornel Pârvu. Mariana a murit fără s-o știe.
Cornel Pârvu a aflat, în timpul procesului, că și-a violat și ucis propria fiică. Investigațiile au scos în evidență că ideea i-a venit întâmplător, după ce i-a fotografiat pe străjerii din cetate distrându-se cu minora în fiecare zi de miercuri a săptămânii. Fiind fiica Marianei Diacu, pe care o ura din rărunchi, de la gând la faptă a fost doar un pas, pentru ca răzbunarea să-i fie completă.
***
Găvrilă Diacu a semănat pe mormântul Margaretei flori albe de mireasă.
– Găvriiiilă, Găvriiilă, se tângui Lenuța Diacu… Cine mi-a omorât-o pe Margaretaaaaa? Ciiineeeee?
Gârbovit și sleit de puteri, bătrânul murmură, spășit:
– Toți au omorât-o, Lenuță. Toți au omorât-o. Toți…
Foto: http://www.porumbei.ro/porumbel-cazut-la-datorie-la-cetatea-rasnov/

Anunțuri

3 gânduri despre „Moarte în lupanarul străjerilor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s