Nu există cărți eminamente proaste!

• Există doar critici care se cred dumnezei

Mereu am citit tot ce mi-a căzut în mână. Absolut tot. Pe vremea lui Ceaușescu nici n-aveam de unde alege, cu excepția momentelor în care „nenea” Nichita, un prieten bun al tatei și soțul profesoarei mele de limba engleză din școală, îmi punea la dispoziție anumite titluri alese pe sprânceană sau când unchiu’ Cocu, și el profesor de engleză, dar pensionar, mă invita să-mi aleg din vasta sa bibliotecă personală câte două, trei titluri, cu „deadline” precis, de lunea până duminica seara. Ținea la cărțile lui și bine făcea. Doar așa am ajuns, în timp, să țin și eu la ale mele și să am azi un tabel, în computer, intitulat „Cărți împrumutate”, unde-i trec pe cei cărora le dau cărți împrumut, alături de „data ieșirii”; nu de alta, dar „data intrării” e greu de prevăzut.

Să revin însă. Citesc, de când mă știu, de la baliverne „comunistoide” gen „Trăim în miezul unui ev aprins”, până la cei mai adânci sau „subțiri” autori clasici sau contemporani care-mi trec prin fața ochilor. Mi-a plăcut mereu să decid singură dacă o carte este „bună” sau nu, fără să ascult opiniile unuia sau altuia. Chestiunea cu „plăcutul” este atât de subiectivă, încât chiar nu pot să fiu de acord cu câte-un celebru critic în viață (sau nu) care decide, din cine știe ce considerente (care nu neapărat stau în picioare), că merită sau nu să citim o anumită carte și că acea carte, dacă am citi-o, ne-ar plăcea sau nu; ba, mai mult, sugerând că am fi „pierzători de vreme” dacă am lua respectivul titlu în mână. Ei bine, nu. Ar fi ca atunci când l-aș face imbecil pe un fan al Angelei Similea, pe motiv că deștept ar fi doar atunci când ar asculta un concert din muzică de Bach; e musai prost însă și needucat din punct de vedere muzical, dacă vibrează la „Să mori din dragoste rănită”. Nu-i bai că fanul cu pricina ar adormi cu capul pe viori la un astfel de concert; de ce să nu-l consider eu prost, când este clar că nu are habar ce anume „l-ar face” deștept; or, în opinia unui critic de profesie, cititorul, respectiv ascultătorul de rând, nu poate recunoaște o carte sau o muzică bună. Trebuie să vină el, criticul, să-i spună că „Levantul” lui Cărtărescu este valoare inestimabilă și merită parcursă, pentru bucuria lecturii într-o atmosferă de etern climax, față de un sirop de tuse cum ar fi „Jurnalul unui puști”, al lui Jeff Kinney. Am dat cele două exemple pentru că, o dată, adolescenții studiază primul titlu la școală și îl consideră în masă „un bullshit plictisitor și fără noimă, care-i poate pune capac oricărei dorințe de a mai citi ceva vreodată”, iar a doua oară, fiindcă mai rar dai de vreun adolescent care să nu fi citit de plăcere „Jurnalul unui puști”. Și am ajuns din nou la chestiunea plăcerii. A plăcerii cititului. Sigur, ajungi capabil să pricepi „Levantul” după ce treci prin anumite faze ale dezvoltării literare. Și, la fel de sigur, despre „Jurnalul…” poate spune inclusiv un elev că e „ușoară și lipsită de consistență”. Depinde, până la urmă, ce urmărești, citind: să deslușești înțelesuri ascunse, fiind un profesionist într-ale literelor, sau să te relaxezi, să-ți alimentezi o plăcere.
Personal, fiind un cititor atipic, am spus de la început că citesc orice – ca atunci când zapezi la televizor și te uiți la orice, chiar și preț de numai câteva minute –, pot să spun că urmăresc exclusiv actul cititului, în sine, care îmi dă o stare infinită de bine, indiferent de ce anume parcurg. Așa cum unora le place pescuitul sau altora vânătoarea. Un număr important de cititori însă au nevoie de acțiune intensă încă de la prima pagină, au nevoie de recenzii favorabile, de o reclamă consistentă cum că volumul este vândut deja în milioane de exemplare în toată lumea, pentru a-l cumpăra și citi. La fel ca în cazul „pornoșagului” ridicat la rang de produs cvasi-obligatoriu de citit – vorbesc de „Fifty shades of grey” – doar fiindcă a fost vândut pe tot mapamondul, chit că e una dintre cele mai neatrăgătoare cărți ce mi-a fost dat să-mi cadă în mână. Pe parcursul a 1500 de pagini nesfârșite, un el și o ea se cunosc, fac sex descris explicit în toate pozițiile și unghiurile posibile, se îndrăgostesc nevoie mare, se căsătoresc, fac doi prunci și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți și poate mai trăiesc și azi dacă n-or fi divorțat. Că de murit, la banii lor, că am uitat să precizez că el e miliardar și ea săracă, nu pot muri cu una, cu două, având suficienți bani de plătit doctori de soi. Prin urmare, alții nu pot face asta. Nu pot citi orice. Au nevoie de critici, care să le spună: citește aia, e carte bună, sau las-o moartă, nu merită să dai banii pe ea. Și am ajuns, în fine, la motivul acestei pledoarii. ȘI EU scriu recenzii. Chiar de la prima carte citită cap-coadă (aveam șapte ani și jumătate și am citit în întregime „Cuore – inimă de copil”, de Edmondo de Amicis), tata m-a învățat să fac bine să scriu două, trei rânduri despre ea, să nu uit despre ce-a fost vorba. Că, peste ani, mă voi bucura. Și a avut dreptate. Așa că scriu recenzii, acum, cu alți ochi și altă minte. Mintea aia care-mi lipsea pe vremea când studiam la școală (și nu-mi plăcea) poezia „Bade Ioane”, a lui Arghezi, fiindcă mi-ar fi plăcut mai mult să citesc, în locul ei, Gervaise, a lui Emile Zola, despre care am auzit eu atunci că e cea mai tristă poveste de dragoste din lume și că e o scenă mișto pe-acolo, când spălătoresei i se ridică fustele și i se văd nurii și… wow! Așa stând lucrurile, am hotărât ca recenziile mele să îndemne la citit. Toate. Îmi spun părerea, încerc să folosesc, după toate canoanele, citate demonstrative, subliniez bunele, apoi relele, dar îndemn la lectură. Din poziția cititorului de absolut orice, pot spune, cu mâna pe inimă, că nicio carte n-a fost, până acum, suficient de proastă, încât să n-o pot citi până la capăt sau să nu învăț ceva din ea, fie și numai cum NU ar trebui să fie scrisă vreodată o carte.
De ce îmi place să citesc? Habar nu am. Fratelui meu, crescut și educat în aceeași familie, cu aceleași valori, nu-i plăcea, preferând oricând cifrele, în locul literelor. De ce pot citi orice? Poate pentru că mama cumpăra (pe sub mână) de la librărie, pe lângă un titlu de excepție, și câteva titluri „balast”, de regulă culegeri de osanale dedicate Ceaușeștilor și care, singure, nu s-ar fi epuizat de pe rafturi, așa că erau „date” la pachet alături de cărțile de soi. Și sigur că le citeam și pe alea, în lipsă de altceva sau până venea din nou marfă la librărie. Că programe la televizor nu existau. Iar de biblioteca publică nu pomenesc; la țară era destul de săracă pe atunci și oferta de carte era precară.
Nu am idee cum aș putea pleda pentru înmulțirea numărului de cititori de cărți. Că asta mi-am propus, de fapt. Personal, traversez o perioadă în care m-am chitit pe autori români contemporani și sunt încântată, adeseori, de ce descopăr. Unii dintre ei ar putea s-o bată oricând la fund pe E.L. James („mama” lui Fifty shades…), imaginând intrigi absolut senzaționale, dar ce să-i faci, dacă trăim într-o țară în care nu există, de pildă, agenți literari, la care să te poți duce cu o producție care promite și din care acei agenți să facă o mică industrie profitabilă. La noi, autorii mor de foame, trăiesc, din scris, prost spre deloc (fiind nevoiți să aibă și alte ocupații), sunt departe de imaginea aceea idilică peste care-am dat recent într-un interviu luat lui Coelho, în care autorul era plasat în fața unui laptop, în proximitatea mării, imaginând acolo subiecte memorabile, în timp ce operele sale inestimabile fac înconjurul lumii și-l umplu de bani. Vreau să vă mărturisesc că, în deplină cunoștință de cauză, afirm aici și acum, după ce i-am citit omului toate cărțile, că a dat-o inclusiv el în telenovelă. Nu ai cum să fii genial la infinit. Dar, în cazul său, până și o subproducție ca „Adulter”, de pildă, se vinde în milioane de exemplare, că lumea nu-și închipuie că un Coelho ar putea scrie o poveste neinteresantă, fadă chiar, de dragoste, după ce a uimit mapamondul cu titluri excepționale.
Dar să nu uităm de ce ne-am adunat noi aici. Să vă asigur că veți fi cât se poate de câștigați dacă-mi veți citi recenziile făcute după citirea cărților care-mi trec prin mâini și, pentru că am blog și pot, o să vi le povestesc de-a fir a păr. Să vă asigur că voi pleda pentru lectură indiferent de valoarea cărții recenzate. Când voi sublinia însă că o carte merită citită, atunci cu siguranță veți simți la fel, citind-o. Am ochiul de cititor format. Nu aș îndemna la pierdere de vreme. Dar, tot eu, nu aș ucide din vorbe un autor, doar pentru că, spre deosebire de neinițiați, îmi dau seama, din prima, dacă sunt în fața unei capodopere sau nu. De cele mai multe ori, stând cu câte-o carte în față, am avut stări de bine și de foarte bine mai pregnant în fața aparițiilor departe de a fi capodopere. Am descoperit stări de bine te miri unde, iar dacă un critic vine și-mi sugerează că sunt proastă de bubui că vibrez la „manea” și nu la simfonii elaborate, nici că-mi pasă. În fond, chiar nu cred că există cărți „bune”. Există doar cărți care-ți plac. Sau devin „proaste”, dacă nu-ți plac. Dar asta nu înseamnă că un cititor oarecare de pe planetă nu ar tresări inclusiv în fața celor din urmă.