Vreau să mă fac primăriță

Din ciclul: „Fata care l-a sărutat pe Ceaușescu”

12165399_950323965048387_985469366_o

Istoria e lungă. Și mai e și lată. Iar de-a lungul și de-a latul ei, la câte-o răscruce, Dumnezeu și Universul și-au luat bilete în loja întâi și au stat cu ochii pe mine. Nu știu dacă spărgeau semințe în timpul ăsta. Dacă ar fi făcut-o, ar fi încremenit cu cojile în gură. Nu poți s-o vezi pe Je copil și să mai faci și altceva în timpul ăla. De ce? Pentru că le-am părut interesantă și mi-au dat câteva lucruri importante de făcut, pe care le-am executat în manieră unică. Adică, în felul inconfundabil al copilului precoce, de la care poți să te aștepți la orice. Desigur, dacă acele lucruri ar fi putut fi făcute de alți copii, le-ar fi reținut pentru ei.

Cum? Așa cum se rețineau, pe vremea lui Ceaușescu, sub tejghea, cele mai bune cărți, cele mai reușite bibelouri, cele mai rezistente tigăi sau ciorapii de mătase. Fiindcă, într-un orășel de provincie, de pildă, doar primărița, dacă era femeie, ajungea să obțină ciorapi de mătase (despre asta am o poveste întreagă), iar la tigăi bune, bibelouri de soi sau cărți importante ajungeau strict rudele vânzătoarelor sau „obligațiile” acestora. De aceea, copil fiind, consideram că este mare lucru să fii vânzătoare, fiindcă, în primul și-n primul rând, scăpai de cozi. Iar expresia „Doamne dă să nu fie coadă!”, în anii ’80, era ca un fel de act adițional la rugăciunea „Tatăl nostru”.
Totuși, tata îmi explica, ori de câte ori mă prindea dispusă să-l ascult, că ideal ar fi să nu ajung vânzătoare, că am minte ascuțită și pot să sper la muuult mai mult. Așa că am început să-mi fac un clasament al profesiilor pe care aș putea să le am dacă NU aș ajunge vânzătoare. Și am eliminat, pe rând: profesoară – nu, că nu aș avea energie să suport zeci de copii, zilnic, cu tot atâtea personalități și obiceiuri. Ingineră – nu, că bunicul a lucrat la fabrica de mobilă și spunea mereu că o să moară și el și inginerul-șef de la „Vopsitorie” cu gâtlejurile înmuiate în lac puturos. Doctoriță – nu, că în spitale era frig și se lucra și noaptea, în ture care nu se numeau ture, ci gărzi. Or, nu mă vedeam renunțând la somn, pentru durerile nimănui. Cam la atât se reducea, în clasa a cincea, că pe-atunci îmi făceam acest clasament, gama meseriilor la care aș putea accede învățând bine. În capul meu însă se tot rotea o „meserie” absolut fascinantă, extrem de ofertantă, pe care nu o pomenea nimeni din anturajul meu, spre marea mea mirare și care nu se compara cu nimic altceva. Primăriță!!! Ăsta era visul. Asta era menirea, ĂSTA era țelul.

Mi-am zis că o să ajung primăriță cu orice preț, că nu trebuie să faci decât să participi la festivități, să ții discursuri de maximum zece minute, ai biroul tău în cea mai mare clădire din oraș, ai șofer la scară și mașină care circulă și în duminicile cu soț și în alea fără soț (pe vremea lui Ceaușescu nu se putea altfel) și nu îndrăznește nimeni să-ți iasă din vorbă. Chiar mă miram că nu mă îndeamnă nimeni să devin primăriță, că doar era mai simplu, în mintea mea, chiar și decât să devii doctoriță. Dar ce știam eu! Ca să-i liniștesc pe-ai mei și pe toată lumea, am declarat că o să mă fac doctoriță. Să nu-i mai aud. Am început însă, prin tot ce a urmat, să mă pregătesc pentru nobila și extrem de generoasa „meserie” de primăriță.
Comandantă de grupă – cu șnur roșu –, în organizația de pionieri a clasei, deja eram. Fusesem făcută în clasa a doua. Comandantă de detașament nu am mai ajuns, fiindcă, odată intrată în clasa a cincea, s-a întâmplat oarece schismă cu fosta locțiitoare a comandantei de unitate și mi s-a oferit brusc șnurul albastru deschis, că aveam și note maxime în mod constant, ocupând funcția de locțiitor al comandantului de unitate. De aici, după câteva serbări reușite, niște poezii recitate impecabil într-un montaj literar-artistic și o serie impresionantă de rezultate bune obținute la învățătură și la activitățile extrașcolare de la mai multe cercuri din cadrul casei pionierilor, am ajuns, în timp record, comandantă de unitate. Cu șnur albastru închis. Habar nu aveam că se poate să ajungi chiar mai mult de atât. Deocamdată, Pâncota, de Arad, orășelul meu natal, nu „ieșise” cu vreun pionier până în emisferele cele înalte ale Organizației. Asta, până în momentul în care președinta comitetului orășenesc al organizației pionierilor și profesoara mea de limba engleză, în același timp, respectiv doamna cu numele cel mai lung și mai greu de ținut minte din lume, mai ales pentru un copil – Sârbu-Ghiran Carmencita Dolores – n-a observat că am potențial, memorie și prezență de spirit, pentru a mă scoate în lume. În lumea mare a adevăratelor activități pionierești. Dacă ar fi reușit cu mine, auzea lumea de Pâncota, de ea, apoi de activitățile pionierești care, brusc, ar fi căpătat valoare națională.

Astfel, de la înălțimea mea de comandant de unitate, cum am zis, cu șnur albastru închis și insigna „Meritul pionieresc” pe buzunarul de la piept, am început să frecventez activitățile pionierești desfășurate la Casa Pionierilor de la Arad, coordonată de profa de engle. Pentru mine era Raiul. Mi-am câștigat, în scurt timp, prin ușurința cu care abordam orice discurs, un loc la mai toate prezidiile, mă știa toată suflarea pionierească din Arad, câștigam, după fiecare forum pionieresc, câte o tabără gratuită ba la Moneasa, ba la Voineasa, ba la mare, ba iar la munte, nu scoteam un cuvânt că lumea aclama, ce mai!, eram pe drumul cel bun. Către Primărie.
Totuși, nu puteam să spun cu voce tare ce am în minte. Să n-audă tata. Sau mama. Sau apropiații. Sau rudele, multe dintre ele în învățământ… Așa că, pe acest fond de ascensiune pionierească fulminantă, când ne-a vizitat, într-o duminică, mătușa Doina, i-am spus o poezie, că așa mă îndemnau ai mei când primeam musafiri, după care m-a întrebat:
– Draga mătușii, ce vrei tu să te faci când vei fi mare? Te-ai gândit?
Ai mei fiind de față, fără să-mi tresară nici cel mai mic mușchi al obrazului și bătând repejor din gene, am răspuns răspicat, cu convingere, cum învățasem la „Pionieri”:
– Doctoriță!

În mod evident, devenisem o propagandistă de excepție. Calea spre Primărie începea să se contureze vizibil. Chiar dacă sub „halatul” fals etalat de doctoriță…

Va urma!

Anunțuri

Un gând despre „Vreau să mă fac primăriță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s