„Călătoria”, de Lili Crăciun

calatoria

* părerea mea, la cald

După ce-am văzut filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, al lui Cristian Mungiu, am crezut că nu mai pot citi sau vedea nimic în plus despre supliciile unui avort ilegal pe vremea comunismului. Și, totuși!
O cunosc pe „facebook” pe Lili Crăciun, care a scris o carte. Intru urgent în posesia ei și cum nu pot sta liniștită când am o carte nouă, o atac frontal. Mai ales că e roman de debut și, ca în fața oricărui roman de debut, vrei să vezi dacă promite. Dacă vei mai vedea și un al doilea sau, de ce nu, și un al treilea.


Iată-mă, așadar, la o cafea, plasată ingenios de Lili Crăciun alături de o jurnalistă și o fostă profesoară. Ultima i se confesează celei dintâi fiindcă simte nevoia s-o facă, întâmplarea pe care urmează s-o povestească fiind una de căpătâi, care i-a împărțit viața între „atunci” și „după aceea”.
Pe scurt, în cele șapte zile prin care ne poartă amintirile profesoarei Liana, se întâmplă lucruri care-i dau acesteia viața peste cap, simțind mai mult decât în întreaga ei existență de până atunci ce înseamnă să nu contezi, să fii victimă în adevăratul sens al cuvântului și să nu ai nicio putere reală în fața absurdului și a nedreptății. Este vorba despre spaima nemaiîntâlnită a unei intelectuale care, în anii comunismului, nu însemna cu nimic mai mult decât o biată țărancă needucată, ajunsă în fața dilemei existențiale: sunt gravidă, dar nu vreau să păstrez copilul; ce fac? Liana, ca orice femeie pentru care contracepția era interzisă, iar avortul o infracțiune, trece prin situații și stări de infarct, suferind și umilindu-se peste puteri în lupta sa surdă cu sistemul care nu o lăsa să decidă asupra propriei sale existențe. Peste toate, soțul, privitorul clasic la televizor, în fața suferințelor consoartei este cel care plutește de la început și până la sfârșit pe lângă tragedia fizică și sufletească a femeii lui, fără să pară nici măcar o clipă că poate cu adevărat să îndrepte ceva sau să participe cu ceva. Mărunțișurile pe care i le oferă nu fac decât să-i smulgă Lianei, într-un moment de mare cumpănă, o exclamație edificatoare: „I-aș fi spus ceva de dulce bărbatului, dacă aș fi putut să vorbesc.” De altfel, ce altceva ar fi putut să-i spună bărbatului ei femeia disperată că e din nou gravidă, când reacția acestuia, fost marinar, acum inginer la o fabrică, la aflarea veștii, este lugubră: „Numai tu puteai să vii cu vești din astea, când e meci.”
Tortura prin care trece Liana este descrisă cu lux de amănunte. Uneori, chiar prea multe amănunte. Toate însă, recuperate din sinapse cu un singur scop: pentru o înțelegere cât mai acută a durerii resimțite. Avortul ilegal de atunci, spitalele de atunci, medicii de atunci, toate la un loc s-au împreunat într-un dans grotesc al batjocurii unui regim opresor, față de femeile profund neputincioase în fața ineluctabilului.
Personajele lui Lili Crăciun respiră autenticitate. Tanti Sofia, lăptăreasa, felceriță de ocazie și mare maestră în materie de avorturi ilegale, este descrisă amănunțit, poate excesiv, însă fără redundanță; ajungi singur la concluzia, studiind-o, că intenția autoarei este doar aceea de a scoate în evidență cât de jos putea coborî inclusiv o intelectuală, într-un regim care-i oferea exclusiv soluția minimală a sprijinului unei femei de o calitate îndoielnică, sau, mai rău, „tanti Sofia ar fi putut fi turnătoare” – lucru care ar fi distrus iremediabil șansa Lianei la o viață măcar asemănătoare cu cea pe care o dusese până atunci.
Durere fizică și tortură psihică. Astfel s-ar putea descrie, în câteva cuvinte, romanul lui Lili Crăciun. O bucată de viață, așa cum a fost. Mi-am amintit, fără să vreau, de „Tăcerile sau viața unei femei”, a franțuzoaicei Marie Chaix. Nu mai știu cum mi-a ajuns cartea asta în bibliotecă. Și acolo, ca și în cartea lui Lili Crăciun, m-am îmbătat cu atributele feminității, cu noblețea sufletească și puterea de sacrificiu a femeii, ființa capabilă să renunțe la viața și visurile ei, pentru fericirea soțului și a copiilor. Cumva, pe același altar s-a sacrificat și Liana lui Lili Crăciun. Sau Lili însăși, întruchipată de Liana. În oglindă. Cum altfel?!
N-aș vrea să uit, la final, de seducătorii „îngeri” păzitori ai Lianei: o doctoriță din Roman și un medic arab, singurii care i-au dat o mână reală de ajutor și au întors-o la viață. Pe fondul unei Europe în care cuvântul „arab” se aude tot mai des, romanul lui Lili nu face decât să ne lovească peste frunte, amintindu-ne că mereu am avut colegi arabi și vom avea și de-acum încolo. Ideal este însă să rămânem liberi, așa cum a rămas și Liana, ajunsă, după o luptă aprigă, în fața luminiței de la capătul tunelului: „În sfârșit sunt liberă!”
Pentru un roman încărcat de atâtea trăiri complexe, „Călătoria” este un titlu care induce în eroare. „Lațul” mi s-ar fi părut mai potrivit. Dar, până la urmă, ca să te simți ca într-un laț, ce parcurgi, oare, dacă nu tocmai o călătorie?!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s