Domnul Gorcea

domnul Gorcea

Sunteți convinși, poate, că ați întâlnit în viață domni adevărați. Gentlemeni, adică, din aceia care se îmbracă, vorbesc și se poartă fără cusur. Care impun respect. Domni în fața cărora să simțiți nevoia să stați cu spatele drept, bărbia sus, privirea înainte. Domni „de dicționar”, cum îi plăcea unei prietene să-i numească, pe motiv că n-a avut ocazia, în patruzeci de ani, să cunoască mai mult de doi, maximum trei.

Eu am avut însă ocazia să-l cunosc pe Domnul Gorcea.

Fost profesor de limba și literatura română, ieșit la pensie după o viață în care școala îi devenise un al doilea cămin, Domnul Gorcea își petrecea după-amiezele dând meditații, în special elevilor de clasa a opta, care urmau să dea examen „de treaptă”, cum se numea, înainte de ’89, actualul examen de capacitate. Ca să ajungi însă la meditații la Domnul Gorcea nu era ușor. Prima oară lua legătura cu bătrânul profesor unul dintre părinți. După ce se asigura că elevul are părinți interesați de viitorul odraslei, Domnul Gorcea hotăra, de exemplu, că în fiecare miercuri, de la ora 16.00 fix, copilul poate fi primit preț de două ore, fără nicio pauză. Părintele însă afla imediat și condițiile impuse de profesorul de carieră: „După patru ședințe, copilului i se va da un test. Dacă ia peste 8,50, voi pregăti copilul în continuare. Dacă ia sub 8,50, îi acord șansa unui al doilea test, la care însă, dacă din nou nu ia peste 8,50, drumurile ni se vor despărți. Înseamnă că strădaniile noastre – ale lui, ca profesor și ale părintelui, însă de ordin financiar – sunt zadarnice.”

Și iată-mă în fața Domnului Gorcea. M-a primit îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cravată, pantofi asortați, tot tacâmul, ținuta părând că adaugă staturii sale minione cel puțin patru degete bune. Stătea în picioare lângă ușă, în mâna dreaptă ținând un baston, iar cu stânga poftindu-mă să intru și să iau loc pe un anumit scaun din jurul mesei ce trona în mijlocul cămăruței cu aer patriarhal. La rândul său, profesorul s-a așezat pe scaunul din fața mea, descheindu-și înainte nasturii vestonului, dar fără să lase din mâna dreaptă bastonul maro. Și astfel a început cea mai frumoasă și aventuroasă călătorie a vieții mele, prin cele mai ascunse cotloane ale limbii române, pe care, deși o iubeam cu mult înainte de a ajunge în fața Domnului Gorcea, am ajuns s-o idolatrizez. Îmi petreceam minute în șir, după ce plecam de la Domnul Gorcea, repetând pe stradă: mie, îmi, mi, ție, îți, ți, vouă, vă, v, nouă, ne, ni, încât, ajunsă acasă, afișam un zâmbet superior, al omului devenit mai deștept cu cel puțin câteva noțiuni de bază.

Secretul Domnului Gorcea? Astăzi am ajuns la concluzia certă că era liniștea. Emana o liniște aparte; liniștea omului care oferea enorm, cerând în schimb doar lucruri bune pentru mine și niciodată pentru el. În ce-l privește, le știa prea bine. Afișa un zâmbet de satisfacție – râzând larg nu l-am văzut niciodată – ori de câte ori constata că am înțeles perfect ce mi-a predat. Nu se străduise degeaba. Deși, uitându-mă în urmă, constat că nu s-a străduit, în accepțiunea proprie a cuvântului, niciodată. Nimic din efortul său nu sugera caznă. Te învăța senin, vorbind despre verbe și substantive cu o plăcere nedisimulată, de parcă avea de-a face cu niște prieteni vechi, despre care-ți povestea nonșalant, considerându-i niște pișicheri mereu puși pe șotii; în timp, ajungeai să-i îndrăgești și tu prietenii, fără vreo greutate, efortul fiind doar acela de a-i recunoaște perfect în fraze. Calde și pline erau orele cu Domnul Gorcea! Cele două ceasuri treceau în zbor, nevenindu-mi să cred că s-au terminat. Măcar că, de fiecare dată, recunoșteam sfârșitul ședințelor de meditații prin gestul Domnului Gorcea de a-și ridica simultan sprâncenele, spunând: „Și acum, secretul de azi: fără să știm vreo teorie, ne vom aminti mereu că trebuie să scriem doi e, în timp ce conjugăm verbul „a crea”, doar atunci când auzim și litera z. Când nu auzim litera z, vom avea un singur e.” Cum să mai poți greși vreodată? Pe drumul spre casă verificam la sânge secretul Domnului Gorcea, dând mărunt din buze: creez, aud z, deci scriu doi e; cream, n-aud niciun z, scriu cu un singur e; creează, aud z, scriu cu doi e; creat, n-aud niciun z, scriu cu un e. Mereu mi se părea totul simplu și, vorba domnului Gorcea, fără nicio teorie complicată. Zeci de secrete am învățat de la Domnul Gorcea, încât, la un moment dat, ajunsesem la concluzia că limba română este doar o sumă de secrete, pe care însă mulți nu le știu doar pentru că nu dau peste tot de câte-un Domn Gorcea.

S-a întâmplat însă să nu-mi pregătesc, la un moment dat, lecția „Cratima”, despre care urma să-i dau profesorului detalii și să-i spun exact de ce este ea importantă și cât de puternică este în scriere, ea ajutându-mă, practic, să-i imprim scrisului viteză, să mă pot exprima în scris la fel de alert precum vorbesc. Ei bine, după ce-am înghesuit cratima în câteva colțuri, făcând-o knockout, profesorul Gorcea m-a ridicat în picioare, în fața lui, profund jignit de faptul că mi-am permis să ignor o lecție atât de prețioasă. M-a privit lung, de sus până jos, profund dezaprobator, a luat apoi o poziție comodă pe scaun, întinzând piciorul drept spre a și-l relaxa, iar cu vârful bastonului a început să-și lovească egal pantoful, propunând ferm: „Să citim, așadar, „Cratima”! Ce a urmat este de neconceput pentru un copil de azi. Preț de două ore, plătite cu greu de tata, am citit, stând în picioare în fața Domnului Gorcea, lecția „Cratima”. De fiecare dată când o luam de la capăt, Domnul Gorcea se minuna de parcă ar fi auzit despre cratimă pentru prima dată în viață. Descoperea, parcă, noi și noi valențe ale cratimei. Ajunsesem să cred, la sfârșitul ședinței, că nimic mai important nu voi găsi în toată cartea de gramatică. Restul noțiunilor de vocabular parcă se micșorau pe măsură ce mă adânceam în cititul Cratimei, care creștea și creștea, iar la final, după fix două ore de reluat la infinit aceeași lecție, și nu oricum, cu intonație, să fie pe placul Domnului Gorcea, l-am auzit exclamând: „Mare intrigantă, cratima!” După care ne-am luat rămas bun. Am plâns o oră după meditațiile din ziua aceea. După care, mi-am dat seama că tocmai devenisem expertă într-o liniuță care îmi va fluidiza enorm scrisul. Și viața, deopotrivă.

Ieri am primit de la o prietenă un borcan de dulceață. Vi s-a întâmplat vreodată ca un gust să vă trezească o amintire? Gustul dulceții proaspete de căpșune mi l-a adus în minte pe Domnul Gorcea. Era același gust ca al dulceții pe care, adesea, ne-o servea soția Domniei Sale, alături de un pahar cu apă rece, de la fântână.

Norocoși, Îngerii, să-l asculte, în Veșnicie, pe Domnul Gorcea! Îmbrăcat la costum, pregătit la patru ace chiar și pentru un copil care-i trece pragul. Copil căruia Domnul Gorcea n-a considerat niciodată că nu-i datorează un profund respect.

 

 

 

 

Anunțuri

2 thoughts on “Domnul Gorcea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s