Ești o proastă, tovarășa!

bicicletaDacă-mi plăcea ceva la nebunie, când eram copil, era să mă dau cu bicicleta. Să ai însă o bicicletă cumsecade în anii ’70 – ’80 era aproape imposibil. Îmi doream însă o „țoaglă” cu atâta ardoare, încât eram capabilă de orice pentru a face rost de una. Tata, ca să nu mă mai audă, îmi spunea în fiecare an că, dacă iau premiul întâi, îmi ia bicicleta aia grozavă, cu care să mă pot duce inclusiv la concursuri. Zis și făcut. Nimic nu stătea în fața marii dorințe. Învățam pe rupte, luam premiul întâi cu coroniță pe bandă rulantă, doar-doar se va întâmpla minunea. Și s-a întâmplat abia pe la sfârșitul clasei a treia, când Pegasul pe care oricum îl avea oricine, a fost înlocuit cu regina bicicletelor: o minunăție de cursieră marca Suzuki, descoperită de tata într-un târg din Capitală.

Mare mi-a mai fost bucuria! Zecile de vânătăi de pe picioare, căpătate în urma diverselor căderi te miri pe unde, cu bicicleta, firește, erau nimic altceva decât trofee. Nici nu le vedeam și nici nu mă dureau. Adeseori mă întreba mama dacă nu am nevoie de vreo compresă, dar nici poveste. Bicicleta mea Suzuki era totul. Nimeni nu mai avea una la fel și nimeni nu putea să taie aerul mai rapid decât mine. Până în ziua Marelui Concurs…

Anul de grație 1981. 1 Iunie, Ziua Copilului. Spre a ne sărbători cum se cuvine, școlile au organizat un concurs de biciclete de mari proporții, pe strada fostului cinematograf din Pâncota. Copiii erau în delir, părinții – cu pumnii-n gură de emoție. Căldura era sufocantă, competiția acerbă, dar cine să-mi facă mie față? Am ajuns în finală. Ușor. O tovarășă educatoare de la una din grădinițele din oraș ne-a dat instrucțiuni, iar o tovarășă de la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei ne-a explicat să oprim exact unde-o vedem pe ea. Ce mai!, totul mergea strună. Iar după două starturi ratate, iată-mă, în sfârșit, pedalând viguros spre linia de sosire, cu ochii după tovarășa care ne-a tot instruit înainte de cursa finală. În capul meu de copil, ea reprezenta reperul, mai ales că ne spusese clar că acolo este finalul cursei, unde este ea. Nimic mai simplu. O văd fix în prelungirea liniei de sosire, iar cu mintea la indicațiile de dinainte, am pus o frână puternică, menită să mă oprească exact în fața ei. În fața acelei linii… Problema era însă alta: cursa nu era câștigată de concurentul care oprea fix înaintea liniei de sosire, ci de acela care trecea linia de sosire. Iar după ce condusesem degajat pe tot pacursul traseului, am constatat că trece linia de sosire un „melc” Pegas, împroșcat de mult de praful lăsat în urmă de minunăția mea Suzuki. Dar cu cine să te mai cerți? Cui să i te mai plângi? Mama s-a repezit imediat la mine, speriată de fața îngrozită pe care-am dobândit-o. Din ochi îmi curgeau lacrimi amare, iar pe față mi se citea o disperare cruntă. Ca la un semn, furioasă din cale-afară, am trântit bicicleta pe caldarâm și m-am încordat, cu pumnii strânși, în fața educatoarei care ne instruise și pe care o consideram singura vinovată de eșecul meu. Scrâșnind din dinți, am exclamat: „Ești o proastă, tovarășa!” După care am făcut stânga-mprejur, am urcat pe bicicletă și dusă am fost. Mama a rămas, probabil, să mă scuze. N-am aflat niciodată. Știu doar că, a doua zi, tovarășa învățătoare mi-a depus pe bancă, dis-de-dimineață, un trofeu minuscul și o diplomă, pe care scria „Ciclism/ Eugenia Bărdaș/ Premiul de popularitate”. Probabil, sau mai mult ca sigur, am fost singura elevă din Pâncota care a primit un premiu de popularitate la un concurs de ciclism. În ochii mei, un premiu inutil, drept care, ajunsă acasă, am făcut diploma ferfeniță, iar în trofeul minuscul, ce semăna cu o cupă în miniatură, am pus apă pentru puii de găină.

Epilog

În centrul orașului Pâncota, la avizierul de vizavi de spital (acum o clădire în paragină), fusese afișată o  fotografie grozavă, surprinsă în toiul cursei de biciclete de la 1 Iunie. În centrul fotografiei eram eu, cine alta?, călare pe minunata mea bicicletă Suzuki, conducând detașat. Finalul dezastruos al cursei nu fusese surprins de fotografi. Poza a stat la avizier până după Revoluție, când am recuperat-o, ruptă și îngălbenită de soare, spre aducere aminte. Mama, în fundal, îmbrăcată în ie populară, îmi ținea pumnii. Și-i mușca, mai bine zis, emoționată vizibil. Pentru ea, eram, oricum, singura campioană.

2 thoughts on “Ești o proastă, tovarășa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s