Amor de vită, cu ciolan

caricatura catel

Marcelina începu să mănânce într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie. Nu, nu să mănânce-așa, ca orice om, o supă clară și-o bulină de orez cu carne, apoi să-și vadă de viață. Marcelina a început să mănânce industrial. Sportiv. Apocaliptic. De parcă soarta omenirii depindea de fiecare bucățică dusă la gură, iar ea, responsabilă și profund implicată, se simțea datoare să asigure, mestecând, perenitatea vieții pe pământ.

Și atunci, mânca. Pe gâtlejul devenit de la o zi la alta tot mai hulpav se scurgeau, în avalanșă, hălci sățioase de carne, însoțite de garnituri concupiscente, îmbrobodite, la rândul lor, în sosuri luxuriante, scăldate mai apoi în vinuri negre, de plumb, care împingeau abundența de îmbucături și gusturi până în cele mai ascunse cotloane ale trupului răvășit de poftă. Treptat, corpul Marcelinei a devenit o industrie în sine, transformându-se într-un agregat greu de închipuit pentru o minte rațională. De la un minut la altul, de la o zi la alta, săptămână de săptămână, trupul Marcelinei căpăta proporții gigantești, încât femeia de 35 de ani a constatat, într-o dimineață, că nu mai este capabilă să se șteargă singură la fund. Micul impediment însă n-a avut darul s-o conducă pe Marcelina pe câmpiile senine ale conștiinței de sine. Ba, dimpotrivă. În timp ce-și stivuia cele câteva rânduri de burți în pantalonii cu gumă, constată că, iată, încă mai rămăsese cel puțin un lucru pe care-l putea face fără ajutor; dar, în același timp, își dădu seama că în curând va avea nevoie de aportul permanent al unui suflet de om. Iar cum o menajeră este costisitoare și obișnuiește să mănânce pe ascuns din frigiderul proprietarului, proiectul căzu rapid în derizoriu, fiind exclus fără vreun drept de apel. În consecință, logica elementară a Marcelinei a dibuit rezolvarea problemei într-o fracțiune de secundă. UN SOȚ. Un soț era exact jumătatea… mă rog… sfertul lipsă din viața ei. Brusc, pe fața celei anevoios ieșitoare din baie miji un zâmbet de satisfacție. După care o străbătu un fior, surâsul îi îngheță în colțul gurii, simți o străfulgerare în capul pieptului, mâna dreaptă îi amorți pe clanța ușii, apoi se prăvăli, în devălmășie, în spațiul strâmt dintre baie și debara, blocând trei uși, spărgând opt plăci de gresie și scoțând în fața blocului toți vecinii de sub ea, convinși că-i paște un cutremur catastrofal, cu posibile replici dezastruoase.

Marcelina fu transportată la spital fără întârziere, după ce vecinii și-au dat seama de teribila situație și au chemat salvarea. Norocul Marcelinei însă a venit strict din partea brancardierului Viorel, căruia i-a venit ideea s-o disloce pe nefericită din holul strâmt udând-o cu câteva găleți bune de apă. A extras-o, astfel, prin alunecare, dintre ușile băii și ale debaralei, dându-i mai apoi drumul pe scări, după ce a fixat-o cu niște curele pe salteaua patului din dormitor, singura variantă care permitea luarea curbelor cu ușurință, în așa fel încât balustradele din casa scărilor să fie cruțate.

Și… s-a produs declicul. Cu privirile rătăcite printre sânii impetuoși ai Marcelinei, scoși abundent în evidență de tricoul ud leoarcă și bălăngănind inegal precum clopotele din Dealul Mitropoliei, privirile bietului Viorel au oscilat copios până la marginea amețelii, încât, odată Marcelina reanimată și depusă pe trei paturi alăturate, bărbatul își făcu un legământ de credință din îngrijirea până la capăt a făpturii neajutorate. Marcelina, la rândul ei, apreciind foarte devotamentul lui Viorel, hotărî că el este alesul, mai ales că, fără să-l învețe deloc și fără să-i sufle o vorbă măcar despre preferințele ei culinare, bărbatul îi duse la pat, cu de la el putere, râuri de halvale și munți de merdenele, dealuri de pateuri și văi de pâini crocante, încât, fără-ndoială, doar el era Bărbatul.

În fine… poezia!

La nuntă, din pricina miresei, s-a cam dansat în ploaie. Sub cortul nupțial n-au încăput nuntașii. Doar ea, nubila, s-a aciuat de ploaie, sub sânu-i drept stând, gingaș, preafericitul mire. Valuri de vite fripte și porci cu mere-n gură au curs sub cortul verde, pierind pe veșnicie în pântecul cel lacom. Iar la final, când zorii au dat să se reverse, n-a mai fost chip ca doamna să iasă de sub cort. Umflându-se întruna, părând un dirijabil, cortul plin de emfază, nenatural, bombastic, prinse-a pluti alene, spre marea minunare a lumii prosternate. Se ridica-n văzduh, și-n rotunjimea-i mare se tot umfla, vizibil. Doar într-o parte, în stânga, mai exact, cam pe sub fostul sân al bunei Marcelina, o gâlmă curioasă se tot zbătea întruna. Părea că-i vierme; sau melc; sau… cine știe? Că lumea nu-și explică nicicum ce-ar fi să fie. Până-n momentu-n care, surpriză!, din senin, vânătul cort se sparse, cu tot cu Marcelina. Hălci falnice de carne întunecau văzduhul, căzând care pe unde, într-un desfrâu total. Medici și ambulanțe și ziariști și oameni s-au întrunit să vadă ce, unde, cum și care. Nimic nu pricepeau, din trista întâmplare. Până când, jalnic, dintr-un canal, rebel, scoase o mână-n stradă și bietul Viorel. Căci el fusese gâlma. Sau viermele. Sau melcul. El se zbătuse crunt să scape de sub cort. L-au pus iute pe iarbă, să afle, în sfârșit, cum de-a putut, sărmanul, să-și ia muiere-o vită. Bărbatul, cu ochii uzi de lacrimi și obidă, strângând la piept o halcă din fosta Marcelina, îi explică mulțimii pe scurt, ca să priceapă: pentru că, vezi tu, doar Ea mi-a fost Iubită.

One thought on “Amor de vită, cu ciolan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s