Frumoasa și bestia

frumoasa si bestia

„Frumusețea este o stare de spirit!” Nicio conservă nu mai poți deschide azi, darmite vreo pagină „google”, fără să-ți sară în ochi celebra sintagmă. Ce-o fi însă frumusețea asta, cu rang de stare de spirit… greu de spus. Acest lucru ar însemna, la o primă vedere, că ești frumos dacă pur și simplu vrei tu să te consideri frumos. Că dacă te trezești dimineața, te uiți în oglindă și-ți spui că ești frumos, deși sub ochi îți atârnă cearcăne monstruoase, iar din nasul moștenit pe linie paternă ai mai putea cu ușurință să construiești încă vreo trei nasuri de sine stătătoare, n-are-a face, tu ești frumos și pace bună. Că așa te apreciezi tu. Cine sau ce să-ți știrbească ție starea mirifică de spirit, care te menține atât de frumos?! Bineînțeles, stare împănată cu toate beneficiile care decurg din credința proprie că nimeni nu-i mai frumos decât tine sub soare; adică stimă de sine crescută, încredere la apogeu, putere de a înfrunta vicisitudinile zilnice și multe altele.

Prima mea confruntare cu noțiunea de frumusețe s-a petrecut când eram foarte mică, să fi avut maximum șapte sau opt ani. Sigur că foloseam termenul, ca toată lumea, dar să-mi dau seama cu adevărat că un om sau un lucru este de o frumusețe desăvârșită mi-am dat seama doar într-o zi caniculară de iulie, privind-o pe mătușa mea Rodica, de la București, în timp ce mă aștepta pe peronul Gării de Nord. Părinții mei obișnuiau să mă trimită aproape în fiecare vacanță în Capitală, unde mătușa fusese născută-crescută, din mai multe motive: mă învăța bunele maniere, mă scăpa de dialectul ardelenesc, mă punea să umblu de ici până colo cu o carte pe cap, pentru ținută, dar, mai presus de toate, mă încuraja să-mi dezvolt vocabularul, rugându-mă să-i povestesc, cu lux de amănunte, tot ce citeam prin cărți. Și nu pentru că ea, fin intelectual, nu le citise. Era doar un pretext pentru închegarea celor mai valoroase dialoguri din formarea mea…

Dar să revin la frumusețea mătușii Rodica. Așa cum o vedeam de la geamul vagonului, dreaptă, suplă, tunsă scurt, îmbrăcată cu o rochie fină, albă, mișcată armonios de curenții de pe peron și ținându-și lipită de cap, cu mâna dreaptă, o pălărie diafană de vară, de asemenea albă, cu găuri largi și un trandafir rozaliu într-o parte, mi s-a părut cea mai frumoasă făptură lăsată de Dumnezeu pe pământ. Mi-am dat seama, instantaneu, că dacă vreodată voi fi frumoasă cu adevărat, o frumusețe din aceea aș vrea să devin și nicidecum alta.

O singură umbră, totuși, mușca din frumusețea mătușii. Anumite neîmpliniri, tristeți, frustrări, o fostă căsnicie nereușită, sau poate toate la un loc, au imprimat pe chipul femeii de 50 de ani o melancolie greu de exprimat în cuvinte, evidentă doar pentru cunoscători și licărită, când și când, de ochii-i negri, strălucitori…

N-am ajuns noi bine pe Calea Griviței, că sporovăiala veselă ne-a fost curmată de apariția unui domn care s-a întins la vorbă cu mătușa mea, pe un subiect pe care nu mi-l amintesc deloc. Poate și pentru faptul că mă zgâiam siderată la bărbatul înalt din fața mea și nu-mi puteam închipui că pe pământ poate exista o asemenea pocitanie. Omul, deși elegant îmbrăcat, le dădea hainelor de pe el aerul unor zdrențe. Cămașa bleu părea de-a dreptul agățată în cocoașa hidoasă din spinare, mâinile prea lungi, osoase, păreau ale unui schelet ambulant, iar picioarele-i ușor îndoite pe la genunchi – deși rodul un gest de mărnimie din partea lui, de a se apleca spre mătușa mea, spre a se face auzit în vacarmul străzii – dădeau impresia unor catalige rupte. Și laba piciorului, Dumnezeule, rar mi-a fost dat să văd un picior atât de mare, revărsat într-o pereche de sandale de vară. Cât despre ochi, bulbucați din cale-afară, păreau special concepuți astfel, parcă pentru a putea zări calea, peste nasul mult prea coroiat.

În mod ciudat, deși arătarea ar fi fost normal să mă sperie, n-am avut nicio clipă vreo senzație negativă. Dimpotrivă. Când vorbea, omul acela o făcea atât de cald, cu o voce atât de plăcută și domoală, încât, dacă închideai ochii, îți părea un povestitor al unora dintre cele mai frumoase basme din lume; i se adresa mătușii într-o manieră nepământeană aproape, iar dacă am reținut acest lucru, copil fiind, înseamnă că nu auzisem încă pe nimeni vorbind atât de calm și curat. Tot ce-am reținut era că și soția sa ar fi trebuit să vină cu același tren din care coborâsem eu, de undeva de la țară, dar el întârziase, așa că era mai bine să se grăbească. De altfel, apucase chiar să-și ia rămas bun de la noi. Stupoare însă! Spre micul nostru grupuscul ad-hoc alerga o femeie neînchipuit de frumoasă. Până să mă dezmeticesc, visul cu păr lung, blond și rochie galbenă i-a sărit urâtului în brațe, bucurându-se că-l vede și fericită că nu s-au rătăcit unul de celălalt. Am aflat imediat că femeia frumoasă este soția bărbatului cu care mătușa mea vorbise până atunci, iar ulterior, acasă, am mai aflat că mătușii mele rar i-a fost dat să vadă un cuplu mai sudat și mai potrivit decât cel reprezentat de cei doi. „Frumoasa și bestia”, fiindcă nimic mai potrivit nu mi-a venit în minte gândindu-mă la ciudatul cuplu, alcătuiau o familie de ani buni, aveau copii de școală, mulți prieteni, erau amândoi profesori și constituiau un model de conviețuire armonioasă și respect reciproc.

Mereu mi-am amintit întâlnirea cu cei doi, impresia lăsată de urâțenia extremă a bărbatului – în antiteză cu frumusețea și delicatețea soției sale; de atunci, când de nicăieri îmi apare în fața ochilor expresia „frumusețea este o stare de spirit”, mă duc, inevitabil, cu gândul în urmă, la frumusețea rafinată a mătușii mele, pe fondul unei stări generale de spirit adeseori voalate, la urâțenia incredibilă a bărbatului întâlnit pe stradă, îndulcită însă de voce, minte spirit și atitudine, dar și la frumusețea evidentă și exuberantă a soției fericite, care a ales un partener de a cărui frumusețe doar ea era convinsă, pe care doar ea singură o vedea. Mărturisesc că nu înțeleg nici azi cum poate fi frumusețea o stare de spirit. Să fie oare vorba despre omul acela urât pe dinafară, dar sublim pe dinăuntru, să fie despre răvășitoarea lui soție, frumoasă pe toate părțile, să fie despre mătușa mea, ingenuu de frumoasă, dar veșnic cu o pală de tristețe nemărturisită pe chip? Sau să fie lumina aurie din ochii îndrăgostiților de aiurea, uimiți că și dimineața sunt împreună, să fie… Și totuși, nu. Dacă frumusețea este o stare de spirit, normal ar fi să nu mai existe oameni urâți. Dacă e atât de simplu, iar frumusețea vine din minte, din interior, din puterea fiecăruia de a-și redresa starea de spirit până la apogeul frumuseții, n-ar mai trebui să existe arătări pe lume… Și, totuși, în ce vacanță prelugită s-o fi dus starea bună de spirit, de-am ajuns atât de hidoși și într-o perpetuă contradicție cu propria noastră frumusețe?!

 

 

 

One thought on “Frumoasa și bestia

  1. Păi, na; acuma, de… Nu toată lumea are pe cineva care să-i bage mințile-n cap! 😀
    Și, oricum, genu’ ăsta de frumusețe se simte. 😀

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s