Derby Roma-Lazio, pe tocuri

stadio olimpico

Și ajung eu, în 1995, în timpul unui concediu la Roma, unde nici cu gândul nu gândeam s-ajung vreodată! Ajung într-un loc și la un eveniment pentru care un număr consistent de microbiști și-ar da chiar și o falangă s-ajungă, măcar o dată-n viață. Cum am ajuns eu acolo, o afonă de top în materie de fotbal? În urma unei invitații, desigur, că altfel  nici prin gând nu mi-ar fi trecut că la Roma, pe lângă Columna lui Traian și minunatul Colosseum, dacă n-ai măcar o poză lângă Stadio Olimpico di Roma, te-ai cam dus degeaba. Iar dacă mai ai și șansa să vezi un  meci, ai dat lovitura.

Așa că e lesne de înțeles de ce-am dat curs invitației, mai ales că mi-a fost și rușine să nu mimez o bucurie cel puțin egală cu a cunoscătorilor din jurul meu, care n-ar fi înțeles în ruptul capului de ce n-aș fi jubilat în fața unui derby Roma-Lazio. Între noi fie vorba, când m-am întors în țară și le-am spus unor prieteni iubitori ai fotbalului că am fost la un derby Roma –Lazio, tocmai la mama lui, adică pe Stadio Olimpico di Roma, au făcut ochii cât cepele și s-au declarat curat ghinioniști în viață, fiindcă uite, Dumnezeu le dă ignoranților daruri de preț, iar lor, care Trăiau pentru astfel de daruri, le dădea meciuri de Divizia 3 – Onoare sau cel mult câte-un derby UTA – Poli Timișoara.

Dar iată-mă în ziua meciului, îmbrăcată elegant, inclusiv pe tocuri, că de unde era să știu eu cum se merge încălțat la un meci?! Nici măcar la televizor n-am urmărit cu atenție vreo partidă, iar în goana zapărilor, ori de câte ori îmi trecea prin fața ochilor câte un teren de fotbal, căutam mai departe. N-avea sens să zăbovesc dacă nu era handbal, unde pricepeam ce văd grație handbalului practicat în liceu. Mai mult, n-am înțeles niciodată cum se poate ca în urma unui meci de fotbal să se vorbească ore în șir, mărunțindu-se fiecare fază de joc, fiecare poziție, fiecare gest al jucătorilor de pe teren. În timp, am devenit expertă în evitarea emisiunilor de genul acesta, interesându-mă orice altceva.

Dar să revin la Roma. Zi superbă, vreme de excepție, lume veselă, gloată spre stadion. Culorile pe care le vedeam în jurul meu erau în pâlcuri. Fie mă năpădea câte-o gașcă îmbrăcată în roșu și galben, fie mă împingea câte una în alb – bleu, alcătuită din feciori purtând pe cap niște șepci de unde mai gata să-și ia zborul niște vulturi îndârjiți. Atmosfera din jurul arenei era atât de agitată, încât am preferat să am răbdare până se văd intrați pe stadion toți colorații ăștia, să pot, în fine, să-mi fac și eu cale prin mulțime, ocupându-mi locul. Zis și făcut. Ce să vezi însă, odată ajunsă pe stadion, am experimentat una dintre cele mai grandioase stări pe care mi-a fost dat s-o trăiesc vreodată. Cu stadionul în față, de o măreție de neînchipuit, unde culorile s-au împărțit singure, la nord roș-galbenii, iar la sud cei îmbrăcați în alb-bleu, am avut senzația unei măreții apocaliptice, încât am înțepenit, efectiv, uitându-mă în  jurul meu și nevenindu-mi să cred că un astfel de spectacol ar putea exista pe planetă. Pe pătura verde crud din fața ochilor era agitație, vacarmul de nedescris, iar undeva, la marginea peluzei roș-galbene, o groază de femei era cât pe ce să se omoare între ele, dornice să se fotografieze cu frumosul fotbalist al cărui nume aveam să-l aflu câteva minute mai târziu: Francesco Totti. Simțeam, pe fondul atmosferei generale, că pielea mi se face de găină, inima îmi pulsează nebunește și că, fără să am vreun motiv anume, îmi rețineam cu greu lacrimile. M-am trezit plângând prostește, în fața măreției. Și nu mă puteam opri. La fel ca personajul Aureliano Buendia, al lui Garcia Marquez, care făcuse cunoștință cu gheața și-și amintea de asta peste ani, făceam și eu cunoștință, la rândul meu, cu Fenomenul. Cu Fotbalul. Cu mărețul Rege al sporturilor.

Un ghiont venit de aiurea m-a trezit însă din prosternare și mi-am dat seama că trebuie să-mi caut locul. Cu biletul în mână m-am orientat rapid, ajungând pe rândul cutare, la locul cutare, nu-mi mai amintesc exact, însă… stupoare! Locul era ocupat. Judecând rapid, mi-am dat totuși seama că sunt într-o țară europeană de top, astfel că m-am scuzat frumos pentru întârziere, mai ales că pe la urechi îmi ajunsese informația că meciul stătea să înceapă, rugându-l pe bărbatul care vibra pe scaunul meu să-mi dea voie să mi-l ocup. Nici n-am terminat vorba, că domnul s-a scuzat frumos, s-a ridicat, a dat o ocheadă să vadă înspre ce direcție ar putea s-o ia și și-a văzut de treabă. Iar din acel moment, bine plasată în tribuna a doua, am gustat, cu toate simțurile, cel mai tare spectacol fotbalistic pe care mi l-aș fi putut imagina. Tribunele  fanilor A.S. Roma erau acoperite cu vălătuci de fum roș-galben, fanii țipau, cântau, se mișcau în sincron, era o nebunie de nedescris. Iubitorii echipei Lazio nici nu se mai vedeau. Începuseră să deruleze, de undeva, din partea superioară a tribunelor, pe vârfurile degetelor ridicate deasupra capetelor, un fanion uriaș al echipei, sub care se ghicea agitația tuturor, încât tribuna părea un ocean înfuriat, colorat în alb și bleu. Nu-mi auzeam nici gândurile. Meciul era pe viață și pe moarte, dar, indiferent de ce se petrecea pe teren, eu nu puteam să mă desprind de spectacolul tribunelor. N-aș fi putut să-mi închipui așa ceva, dacă cineva s-ar fi învrednicit să-mi povestească. Mai ales că, pe măsură ce scorul rămânea 0-0, nervii se încingeau, o emoție de nedescris a cuprins fanii înfuriați, parcă devenise totul chiar periculos, în special când fanii A.S. Roma au început să-și smulgă scaunele bleu de sub funduri, aruncându-le în direcția fanilor echipei Lazio, pe motiv că prea semănau, bietele, cu una dintre culorile acestora. Ca la un semn, au răsărit de nicăieri pâlcuri de jandarmi, atmosfera se încinsese la maximum, miile de oameni scandau febril, distrugătorii de mobilier au încetat cu distrugerile, iar scaunele au încetat să mai cadă; pe fondul general, arena semăna cu teatrul unui război, un melanj tulburător de agonie și extaz.

Scorul a fost zero la zero. În mod ciudat, fanii ambelor echipe au dispărut subit la sfârșitul meciului, de parcă n-au fost niciodată acolo. În ce mă privește, am avut inima în gât câteva ore bune după teribila experiență. Nu pot să vă ascund însă ce-o tresărire plăcută m-a surprins, pe care nu mi-aș fi bănuit-o niciodată, la gândul că, întoarsă în țară, aveam  să particip și la un meci România- Franța. Că așa aveam eu noroc în viață. Vă amintiți, desigur, de meciul acela în urma căruia România a luat trei goluri de la francezi, de ne-au scos fotbalul din cap, iar noi, plouați și căznindu-ne din greu, am vârât în poartă o singură boabă. Dar să mă vedeți pe stadion la București…

Cum îmi stătea mie bine, am ajuns la stadion destul de târziu. Meciul aproape că începea. Afară ploua mărunt, era destul de rece, în jurul arenei nici lume nu mai era, semn că intraseră toți deja, dar nu-mi făceam griji. Doar la Roma, când i-am arătat italianului biletul, s-a ridicat frumos și mi-a dat voie să-mi ocup scaunul. Cu asta în gând, intru pe stadion. Și am un șoc. La propriu. M-am uitat în jur și nu conteneam să  mă întreb dacă nu cumva ajunsesem la un soi de priveghi cu mii de oameni. Chiar dacă ploaia s-a oprit, ca prin farmec, miile de oameni de pe stadion erau îmbrăcați exclusiv în negru și gri. Nicio altă culoare. Nici măcar una singură. Am căutat cu ochii un alb, un roșu, ceva… Nimic. Haine gri și negre. Mă gândeam chiar că fâșul meu alb va face un contrast uriaș. Mă vor observa toți. Aveam chiar impresia că mă voi vedea inclusiv de pe lună. Eu și Marele Zid Chinezesc… Am încercat însă să mă adun repede, înaintând, printre bucureștenii înfuriați, care-mi scuipau semințe inclusiv în suflet, în timp ce coboram spre rândul pe care trebuia să intru până pe la mijloc, pentru a-mi găsi locul. Îmi pun gluga pe cap. Înaintez hotărât. Gibonii prin fața cărora treceam mă înghionteau. Nu aveau chef să-mi facă loc. Înjurau Franța. Și fotbalul francez. Și scuipau. Horcăiau. Nu aveau fulare colorate ca italienii. Nu aveau fumigene colorate. Nu aveau șepci colorate. Nimic. Nici bunăvoință. Deloc. Ajung la scaunul meu. Ocupat, desigur. Îl rog pe cetățeanul negricios care îl acaparase să-mi dea voie să mă așez, arătându-i biletul. Moment în care în jurul meu se formă un cocon de hohote intense de râs, de parcă am fi fost la un spectacol de comedie. Alături de cel care-mi sechestrase scaunul râdeau cu gura până la urechi toți cei din jur care auziseră faza. Râdeau zgomotos și băteau din picioare. Se uitau toți la mine și hăhăiau. Se amuzau de parcă era ultimul lucru pe care îl mai aveau de făcut pe pământ, e poi… morire. Și aud, siderată, întrebarea care m-a determinat să ies de pe rând tot așa cum intrasem: „Hăăăi, cucoană, ce bilet, ce scaun, hăăăăă… auziți, cuconetul se crede la Operă… hăăăăăăăăăăăă… te crezi la Operă, cucoană?! Hai, sictir!”

Am văzut meciul România-Franța rezemată de-un gard, pe undeva, pe-acolo. Încruntată. Cu gândul departe, rătăcit pe Stadio Olimpico… Îmbibată de ploaie, redevenisem vierme. Care în hrean putred se născuse și în hrean putred avea să trăiască. Înconjurată de negru și gri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s