20 de ani în Siberia

de Anița Nandriș-Cudla

Am citit câteva cărți la viața mea. Mai multe, decât mai puține. Niciuna însă nu m-a ținut cu lacrima în colțul ochiului de la început până la sfârșit. Cu cartea Aniței Nandriș-Cudla în mână, am citit non-stop, până târziu, în noapte, până la ultimul cuvânt. Autoarea a reușit să facă ce n-a reușit vreodată un scriitor cu pretenții: să-mi spulbere orice mit despre suferință, despre durere, despre destin. Am aflat, citind, că oricâte probleme aș avea, om fiind, nu am de fapt, nicio problemă. Că trăiesc, împreună cu familia mea, într-un rai nesperat, într-o lume blândă și bună, semn că port pe umeri „povara” unui noroc pentru care strămoșii mei, probabil, au luptat fără ca eu să aflu vreodată.

Anița Nandriș-Cudla este o femeie a cărei vieți nu aș fi fost capabilă s-o trăiesc nici eu și nici vreun cunoscut de-al meu. Este românca bucovineancă autentică, silită să trăiască ororile deportării în Gulagul bolșevic vreme de 20 de ani. Nu o zi, nu două, nu trei, ci 20 de ani încheiați. Este o femeie smulsă de „moscali” din casa unde trăia liniștită cu bărbatul și cei trei băieți ai lor, în satul Mahala, din nordul Bucovinei, într-o noapte blestemată de februarie, 1941. Ce a urmat a fost tragic. Despărțită de soț, care ulterior a și pierit într-unul din lagărele sovietice și pierdut undeva în gropi comune, ea și băieții, de 11, 14 și 17 ani, ajung dincolo de Cercul Polar, unde trăiesc în condiții inumane, muncesc la minus 40 de grade Celsius, dar, printr-un miracol, reușesc să rămână deasupra vieții.

Anița are trei clase primare. Cartea este rodul manuscrisului ei, scris cursiv, la bătrânețe, într-un caiet de peste 350 de pagini, ascuns într-un pod. Unul dintre cei șase frați ai ei, toți băieți, care au fugit odinioară din calea moscalilor în România sau aiurea, devenind ulterior oameni cu școală, a îndemnat-o, la revenirea din tundrele siberiene, să-și scrie toate gândurile, să nu se piardă. Inteligentă nativ, femeia a scris. Și a lăsat o carte-document, în fața căreia oricare ar trebui să ne înclinăm cu pioșenie. Este mărturia unei mame autentice, care avea în genă AND-ul sacrificiului. Pentru copiii ei, pentru a-i proteja și menține în viață, a îndurat în gerurile siberiene boli crunte, închisori, umilințe de nedescris. Și-a hrănit copiii, ani în șir, cu apă fiartă, pompos denumită „ceai”, cu firimituri de pâine, ținute mult în gură, să țină de saț, i-a scăpat de scorbut cu niște boabe culese din tundră, urmând învățăturile eschimoșilor, și-a acoperit băieții cu zdrențe cârpite, le-a „îmbrăcat goliciunea” cu țoale fabricate din capete de sfori pescărești, a îndurat temperaturi inumane, totul, pentru a-și atinge visul reîntoarcerii în satul de obârșie, Mahala.

Nicio carte de istorie nu poate reda grozăviile la care au fost supuși românii din Bucovina de Nord, deportați în tundra siberiană, pe vremea prăpădului bolșevic, așa cum a putut-o face un suflet de om năpăstuit, forțat să-și petreacă dincolo de Cercul Polar, la muncă silnică, 20 de ani din viață.

Cuvintele sunt sărace. Trăirile, intense. Cartea – un document istoric. Ne predă lecția umilinței și a respectului. O carte în fața căreia mă plec, cu smerenie. Nimeni n-ar trebui să treacă prin viață fără să-i simtă intensitatea.

Editura: Humanitas, 1991, 2016 

Număr de pagini: 240

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s