Povestirile mameibătrîne

de Radu Țuculescu

povestirile

Anul trecut, după ce-am citit o mulțime de autori români, fără să fiu convinsă că toți sunt și scriitori – în înțelesul pe care-l dau eu prețiosului cuvânt – , într-un final mi-a căzut în mână „Mierla neagră”. Și am știut pe loc că autorul ei este scriitor. Unul autentic. Unul care nu doar se trezește așternând fraze pe hârtie, ci sfințește cuvântul, îl răsfață, îl umple de sens, de semnificații, îl „așază” și nu-l „azvârle”, doar pentru simplul fapt că-l știe și poate ar suna bine într-o frază… Am scris atunci despre „Mierla” lui Radu Țuculescu și aș scrie din nou, oricând. Cu admirație.

Săptămâna trecută însă am descoperit „Povestirile mameibătrîne”, ale aceluiași autor. Deși mi-ar fi părut bine să spun că am cumpărat cartea, n-am avut privilegiul să dau banii pe ea, pe de o parte fiindcă n-am găsit-o nicăieri, iar pe de altă parte fiindcă mi-a împrumutat-o o prietenă, când nici cu gândul nu gândeam. Între noi fie vorba, a cumpăra o carte mi s-a părut întotdeauna a fi un prim (și obligatoriu) omagiu adus unui scriitor. Plăcerile, de când lumea, au costat bani. Iar plăcerea cititului, să fim serioși!, în țărișoară costă ridicol de puțin. Așa că iată-mă pregătită să vă recomand o carte-monument, pe care însă, spre disperarea mea, n-am idee de unde-ați putea-o procura. Vă sugerez, totuși, să întoarceți spațiul virtual pe dos pentru a pune mâna pe ea, fiindcă veți avea ocaza să citiți un roman savuros, încărcat de semnificații, cum n-ați mai citit niciodată.

Petra. Sat ardelean, aparent uitat de lume, străjuit de dealuri și locuit de oameni care se știu între ei. O mare familie, nu neapărat fericită. Dar nici tristă în esență, așa cum avem să aflăm.

Mamabătrînă. Bunica Ditei, partenera autorului, octogenara pe care cei doi o vizitează periodic, să vadă de ea, cum se spune în Ardeal. O bunică hâtră, captivă în propria bătătură, din cauza picioarelor care n-o mai ascultă ca altădată, dornică de prezența cuiva căruia să-i povestească. Să-și mângâie amintirile. Nimic surprinzător în faptul că Radu Țuculescu îi devine, timp de cinci ani, fidel ascultător. Mamabătrînă? Nu, nu e un povestitor oarecare, ci unul care atunci când nimeni nu-i stă prin preajmă citește – și recitește – „Maestrul și Margareta”, a lui Bulgakov, „Câinele din Baskerville”, a lui Conan Doyle sau „Colț alb”, de Jack London. Nicio mirare, deci, când bătrâna îmblânzește cuvântul, făcându-l poveste. Mamabătrînă? Un observator de calibru. Nu i-au scăpat întâmplările, după cum nu i-au scăpat nici senzațiile, mirosurile, gesturile, seva lor, absolut tot ce le-a înconjurat odinioară. Este firesc, atunci, de ce autorului i-a fost lesne să lase istorisirea să curgă.

Limba maghiară. Adică, limba în care povestea mamabătrînă. O limbă cunoscută parțial de autor, drept care putem să ne imaginăm că tot ce n-a înțeles, a transformat el însuși în înțelesuri. Este cel mai logic demers pe care l-am putea face. Se întâmplă însă ca Țuculescu să nu distrugă nimic din construcțiile mameibătrîne. Dimpotrivă, am motive să cred că a înnobilat. Cum altfel să ajungi să scrii un capitol ca „Nunta”, esență de erotism, senzualitate, dans, nebunie, în care sunt dezbrăcate și reunite toate personajele feminine din carte, dintre care unele trăiseră exclusiv pentru a „încălzi aerul din jurul lor”, pentru a-l face „să aibă orgasm”.

Numele personajelor. Alăturate și transformate, parcă înadins, doar în prenume. Hermantibi o fi fost Herman Tibi; Hermankati, nevasta cu care a trăit certat, zeci de ani – Herman Kati; Totianoș –  poate o fi fost Tot(h) Ianoș; Hudinela, vrăjitoarea – poate, Hudin Ela. Și alții. Dar și Margolili, femeia ofertantă, a cărei dispariție o uscă pe picioare pe Rusoaica din Irkutsk și lasă satul cu o crimă neelucidată (o fi fost crimă?) sau Rozamunda, femeia bărbat, castratoarea așezării, veșnic însoțită de un cuțit sau preotul afemeiat, poștașul bețiv, dependent de iapa Ema, toate personajele laolaltă au fost menite să contureze portretul unei așezări parcă acoperite cu o cupolă de misticism, respirând un aer de real amestecat cu fantastic, într-un perimetru aparent uitat, dar atât de viu în spatele pereților fiecărei locuințe.

Mă străduiesc cu greu să nu povestesc. Să nu descriu. Să nu dezvălui. Nimic n-ar mai fi la fel dacă aș face-o. Vreau să vă trimit spre o lectură care merită savurată literă cu literă, pagină cu pagină, spre o carte a trăirilor profunde, a dorințelor reprimate sau năvalnice, o complexitate de tonuri și nuanțe pe care numai o pană experimentată, ca a lui Radu Țuculescu, le poate aduna într-un asemenea mănunchi.

Romanul este o cascadă de motive mustind de culoare locală de sat ardelenesc, mustind de haz, de sexualitate, de credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu ele, toate pigmentate cu un precursor al tuturor nebuniilor, întruchipat de „motanul cu cravată roșie care a ascuns luna”; după el, orice scenă imaginată sau tălmăcită aidoma de Țuculescu este de domeniul fantasticului, incredibilă, frizând alienația.

Povestirile mameibătrâne este o carte de stare. Ieși dintre pagini ca dintr-un labirint, emoționat, impresionat, aproape gâtuit de plăcere. Și emoție. Și extaz. Apoi privești în jur și vezi oamenii cu ochi curioși, gândind despre fiecare în parte povești neștiute, ascunse de aparenta lor normalitate. Și-ți dorești să fie ca la Petra, unde secretele erau știute și vorbite și unde un motan halucinant, vornic al neobișnuitului, anunță, prin simpla apariție, schisme covârșitoare în comportamentul oamenilor.

Veți citi o carte de o finețe copleșitoare. Remarc și că a fost scrisă cu „î” din „i” (mameibătrîne). Autorul a învățat să scrie în secolul trecut și consideră, pe bună dreptate, că folosirea a două litere pentru același sunet este o risipă, dar și că introducerea lui „â” din „a” nu ține seama de etimologia cuvintelor. Cine să poată explica, până la urmă, de ce verbul ridere devine „a râde”?!

Până una, alta, îmi închipui Petra și oamenii din sat ca pe niște exponate într-un muzeu. Prin fața cărora aș vrea să trec, fără să le ating, dar să le identific și să-mi continui, în gând, cartea. Unele cărți n-ar rebui să se termine niciodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s