În căutarea Fericirii!

munte

Fusese un inginer respectat, la una din cele mai mari fabrici cu capital integral german din județul Arad. Extrem de inteligent, cu studii și postuniversitare inclusiv în străinătate, vorbitor de patru limbi străine, elevat, erudit. Cu patru ani mai tânăr decât mine. S-a căsătorit cu ani în urmă cu o profesoară, la rândul ei apreciată și cu o carieră de succes în față. Au urmat trei copii, extrem de frumoși și isteți, crescuți într-o atmosferă caldă, de bun-simț, înscriși la cele mai bune grădinițe și școli din oraș. O bucurie, toți cinci. Salariul tatălui, pentru munca deosebit de laborioasă și extenuantă, adesea, de la fabrica unde era angajat, era un salariu cu care familia ar fi putut trăi în condiții excelente nu doar în România, ci în orice țară europeană, fără nici cea mai mică problemă. Ca atare, au urmat, inevitabil, vila, mașinile, luxul, bunăstarea.

La puțin timp însă, a urmat și… nici nu știu cum să-i zic. A urmat… saturația. Nivelul de la care nu s-ar mai fi putut urca mai sus cu niciun milimetru. Apogeul. Starea aceea de intensitate maximă a unui fenomen, de satisfacere materială extremă, de la care nu mai există nicio treaptă în sus. Scara s-a oprit, brusc, acolo. O stare, ca s-o explic cât pot de bine, care friza plictiseala, oboseala, ba chiar dezgustul. De tot și de toate. De șefi, de program prelungit, de termene, de condiții, de tot ce trebuia să facă acest om pentru a fi plătit atât de bine (iar când spun „atât de bine” nici nu îndrăznesc să vă dezvălui ce sumă avea drept salariu). Cât despre soție, ajunsese să i se facă dor de el. Să-l vadă tot mai rar. Să nu mai înțeleagă nimic din ceea ce începuse bine, prin a fi o căsnicie perfectă, a doi oameni care se iubeau și care visau să trăiască împreună.

Și atunci a urmat… DICIZIA. Marea DECIZIE. Soții au vândut vila, două dintre mașini și tot ce-au avut mai de preț, au demisionat din locurile unde munceau, și-au cumpărat două hectare de pământ la cota 800, într-un județ din nord-vestul țării, unde cel mai apropiat vecin ar putea ajunge doar după o oră bună de mers pe jos, și-au construit o casă din lemn, zdravănă, cu tot ce e nevoie în ea, au tras apă, curent, au împrejmuit locul, au cumpărat capre, ponei, gâște, găini și multe altele și au spus adio, pe veci, vieții pe care au avut-o până în momentul acela. Mănâncă strict ce-și cultivă, își cresc copiii liberi, pe dealurile acelea, niciunul nu mai merge la școală, fiind școliți, între ore exacte, zilnic, de propriii părinți, iar de trei ani, familia n-a dat niciun semn că ar vrea să revină vreodată la viața de dinainte, deși foarte mulți dintre cunoscuții lor au făcut pariuri sănătoase pe tema asta.

Recent, ai mei i-au vizitat. Și de când s-au întors nu vorbesc decât despre asta. Despre ce sistem de încălzire a construit inginerul, despre ce cuptor de pâine au, despre faptul că n-au nevoie de nicio cumpărătură, despre cum mănâncă strict ce produc, despre cum s-au uitat copiii de ciudat la dulciurile primite cadou, nefiind sănătoase – nici nu le-au atins –, despre răcitorul atât de special, adică o încăpere săpată în pământ și tapetată cu piatră, în care alimentele și băuturile, vară-iarnă, sunt menținute la circa cinci grade Celsius, la aerul incredibil de-acolo, la verdeață, la mâncare, la buna-creștere a copiilor, care deja vorbesc, toți trei, câte două limbi străine și recită versuri din clasici cu plăcere, citesc beletristică sau se ocupă, extrem de pasionați, de musafiri, cărora le explică, în termenii cei mai inginerești cu putință, ce a făcut tatăl lor acolo.

Și am să închei brusc, pentru că nu știu ce să mai spun. Se întâmplă în România. De trei ani încoace. Habar n-am ce vor face copiii, cum rămâne cu pregătirea lor viitoare, cu examenele lor, ce viitor văd părinții lor pentru ei… Nu. Nu știu. Nu știu însă nici dacă goana în care trăim noi este ceva mai de soi decât ce au ACUM acești oameni. Sincer, dacă nu aș fi știut cazul personal, nu aș fi crezut o iotă. Mi-aș fi pus mâinile în șolduri și aș fi comentat. Blamat. N-am idee. Gândindu-mă mai bine însă…

Oare de cât curaj ar trebui să dispunem, ca să îndrăznim să fim fericiți, să ne trăim un vis? Oare câți dintre cei care citesc povestirea asta ar avea curajul ca de mâine să renunțe la câteva mii de euro pe lună – în ROMÂNIA – și la tot ceea ce însemna un confort înțeles de fiecare ca fiind alcătuit din vile, mașini, mâncăruri și haine scumpe, pentru o retragere spectaculoasă, cu tot cu copii, departe de lumea dezlănțuită, tocmai în inima munților?!

Voi cum vedeți lucrurile?

Anunțuri

12 gânduri despre „În căutarea Fericirii!

  1. Poate că ideea e ca mai întâi să ai la ce să renunți; să ai cele câteva mii de euro pe lună, ca apoi să te retragi fericit într-un țarc.
    În orice caz, depinde de firea omului. Eu, dacă aș avea gâște, poate că într-o zi n-aș mai vrea să le văd la față, iar ele ar muri de foame.

    Apreciază

  2. E frumoasa povestea si e minunat sentimentul acela de eliberare si implinire pe care-l traiesc. Ma gandesc ce mult inseamna pentru cineva care a avut un program strict, stresant, apasat de termeni si termene sa contemple minunatia si linistea oferita de Apuseni (sau ce munti or fi). Intrebarea mea, a unuia care a trait multi ani intr-un sat la 7-800 metri altitudine, e cum sa te poti intretine doar din ceea ce cultivi? Vorbim totusi de o zona de munte la o anumita altitudine. Le doresc sa-i tina aceasta stare de bine pana-n vesnicie!

    Apreciază

    • Nu vor manca ei rosii sau pepeni dar nici strabunii nostri de la munte nu mureau de foame. Exista carti despre permacultura, agricultura sustenabila, sera orientata sud sau sera ingropata, ce da padurea, conservare traditionala (uscat, murat, afumat), produse animale mai multe pt ca fac si efort fizic mai mult etc.

      Eu sunt curioasa de solutiile gasite cu scoala deoarece legea romaneasca spune obligativitate sau amenda; pe cine cunosc au ales homeschooling cu inscris la o scoala umbrela americana. Si cum fac ei cu socializarea copiilor? tabere, activitati de grup, sporturi de grup etc.

      Apreciază

      • Cred ca romanii pervertesc conceptul de „socializare”. Daca acei copii au parteneri de discutii, daca interactioneaza cu alte fiinte umane [adulti sau copii]… atunci vorbim despre socializare. Ideea ca socializarea copiilor apartine in mod exclusiv spatiului educational institutionalizat este o eroare 😉

        Apreciat de 3 persoane

  3. Cred ca oricine lucreaza 10-12 ore zilnic ajunge la un punct de saturatie, si mai ales cei ce fac o munca intelectuala complexa care uzeaza. Cei 2 din poveste au decis o schimbare dramatica si exceptionala: intorsul la originile noastre mioritice, la poala muntelui.

    Eu vreau o cale mai „light”: cred ca 4 zile pe saptamana mi-ar aduce fix ce am nevoie: o zi extra pt sport, hobby-uri, studiu, calatorii. Pot trai fara tv, telefon scump, machiaje sau masina. Sa vedem ce parere are seful 😉

    Apreciază

  4. Și ce o sa facă copii când se vor trezi la 20,25 de ani?!și nu au nici o diploma ,nimic…cum se vor casatori/găsi pe cineva la fel când ei îs atât de izolați. ..pt doua persoane fără copii da dar pentru 3 copii aceasta nu poate fi un viitor…ce sa mai zic ca socializarea ar fi ceva tabu pe ei!

    Apreciază

  5. Doresc tuturor să ajungă să se „realizeze”, orice-ar însemna pentru fiecare. Numai atunci poți privi înapoi să vezi ce-a meritat și ce nu. Toți am face la fel, precum inginerul din Arad, ne-am lua viața-n mâini. Majoritatea văd greșit în mutatul din oraș o izolare, fugă de societate și altele. Centrul lumii este unde se află fiecare. Țelul în viață ar trebui să fie acela de a (re)deveni om nu nu știu ce diplomă și carieră. Să fim sinceri, majoritatea ieșim din școli mai proști decît am intrat. Ce lucru folositor pentru viață ne-au învățat școlile? Au învățat pe băieți cum să se apere, să-și ridice’o casă ca să poată avea o familie? Mai nou oameni se căsătoresc numai după terminarea studiilor, chiar după ce au o carieră, mult după 30 de ani, cu sufletul murdărit prin tot felul de așternuturi ca mai apoi să se’ntrebe de ce nu merge.

    Apreciază

  6. Asa-i Raluca, ce frumooos! Eugenia, multumesc pentru articol, mi-ai inseninat o zi care nu incepuse tocmai bine…
    Crezi ca oamenii astia minunati ar vrea sa impartaseasca si altora din experienta lor de atatia ani in autosustenabilitate? Ar fi bucurosi de oaspeti interesati de a adopta acelasi stil de viata si care au nevoie sa vada cazul personal, asa cum spuneai si tu?

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s