Povestirile mameibătrîne

de Radu Țuculescu

povestirile

Anul trecut, după ce-am citit o mulțime de autori români, fără să fiu convinsă că toți sunt și scriitori – în înțelesul pe care-l dau eu prețiosului cuvânt – , într-un final mi-a căzut în mână „Mierla neagră”. Și am știut pe loc că autorul ei este scriitor. Unul autentic. Unul care nu doar se trezește așternând fraze pe hârtie, ci sfințește cuvântul, îl răsfață, îl umple de sens, de semnificații, îl „așază” și nu-l „azvârle”, doar pentru simplul fapt că-l știe și poate ar suna bine într-o frază… Am scris atunci despre „Mierla” lui Radu Țuculescu și aș scrie din nou, oricând. Cu admirație.

Săptămâna trecută însă am descoperit „Povestirile mameibătrîne”, ale aceluiași autor. Deși mi-ar fi părut bine să spun că am cumpărat cartea, n-am avut privilegiul să dau banii pe ea, pe de o parte fiindcă n-am găsit-o nicăieri, iar pe de altă parte fiindcă mi-a împrumutat-o o prietenă, când nici cu gândul nu gândeam. Între noi fie vorba, a cumpăra o carte mi s-a părut întotdeauna a fi un prim (și obligatoriu) omagiu adus unui scriitor. Plăcerile, de când lumea, au costat bani. Iar plăcerea cititului, să fim serioși!, în țărișoară costă ridicol de puțin. Așa că iată-mă pregătită să vă recomand o carte-monument, pe care însă, spre disperarea mea, n-am idee de unde-ați putea-o procura. Vă sugerez, totuși, să întoarceți spațiul virtual pe dos pentru a pune mâna pe ea, fiindcă veți avea ocaza să citiți un roman savuros, încărcat de semnificații, cum n-ați mai citit niciodată.

Petra. Sat ardelean, aparent uitat de lume, străjuit de dealuri și locuit de oameni care se știu între ei. O mare familie, nu neapărat fericită. Dar nici tristă în esență, așa cum avem să aflăm.

Mamabătrînă. Bunica Ditei, partenera autorului, octogenara pe care cei doi o vizitează periodic, să vadă de ea, cum se spune în Ardeal. O bunică hâtră, captivă în propria bătătură, din cauza picioarelor care n-o mai ascultă ca altădată, dornică de prezența cuiva căruia să-i povestească. Să-și mângâie amintirile. Nimic surprinzător în faptul că Radu Țuculescu îi devine, timp de cinci ani, fidel ascultător. Mamabătrînă? Nu, nu e un povestitor oarecare, ci unul care atunci când nimeni nu-i stă prin preajmă citește – și recitește – „Maestrul și Margareta”, a lui Bulgakov, „Câinele din Baskerville”, a lui Conan Doyle sau „Colț alb”, de Jack London. Nicio mirare, deci, când bătrâna îmblânzește cuvântul, făcându-l poveste. Mamabătrînă? Un observator de calibru. Nu i-au scăpat întâmplările, după cum nu i-au scăpat nici senzațiile, mirosurile, gesturile, seva lor, absolut tot ce le-a înconjurat odinioară. Este firesc, atunci, de ce autorului i-a fost lesne să lase istorisirea să curgă.

Limba maghiară. Adică, limba în care povestea mamabătrînă. O limbă cunoscută parțial de autor, drept care putem să ne imaginăm că tot ce n-a înțeles, a transformat el însuși în înțelesuri. Este cel mai logic demers pe care l-am putea face. Se întâmplă însă ca Țuculescu să nu distrugă nimic din construcțiile mameibătrîne. Dimpotrivă, am motive să cred că a înnobilat. Cum altfel să ajungi să scrii un capitol ca „Nunta”, esență de erotism, senzualitate, dans, nebunie, în care sunt dezbrăcate și reunite toate personajele feminine din carte, dintre care unele trăiseră exclusiv pentru a „încălzi aerul din jurul lor”, pentru a-l face „să aibă orgasm”.

Numele personajelor. Alăturate și transformate, parcă înadins, doar în prenume. Hermantibi o fi fost Herman Tibi; Hermankati, nevasta cu care a trăit certat, zeci de ani – Herman Kati; Totianoș –  poate o fi fost Tot(h) Ianoș; Hudinela, vrăjitoarea – poate, Hudin Ela. Și alții. Dar și Margolili, femeia ofertantă, a cărei dispariție o uscă pe picioare pe Rusoaica din Irkutsk și lasă satul cu o crimă neelucidată (o fi fost crimă?) sau Rozamunda, femeia bărbat, castratoarea așezării, veșnic însoțită de un cuțit sau preotul afemeiat, poștașul bețiv, dependent de iapa Ema, toate personajele laolaltă au fost menite să contureze portretul unei așezări parcă acoperite cu o cupolă de misticism, respirând un aer de real amestecat cu fantastic, într-un perimetru aparent uitat, dar atât de viu în spatele pereților fiecărei locuințe.

Mă străduiesc cu greu să nu povestesc. Să nu descriu. Să nu dezvălui. Nimic n-ar mai fi la fel dacă aș face-o. Vreau să vă trimit spre o lectură care merită savurată literă cu literă, pagină cu pagină, spre o carte a trăirilor profunde, a dorințelor reprimate sau năvalnice, o complexitate de tonuri și nuanțe pe care numai o pană experimentată, ca a lui Radu Țuculescu, le poate aduna într-un asemenea mănunchi.

Romanul este o cascadă de motive mustind de culoare locală de sat ardelenesc, mustind de haz, de sexualitate, de credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu ele, toate pigmentate cu un precursor al tuturor nebuniilor, întruchipat de „motanul cu cravată roșie care a ascuns luna”; după el, orice scenă imaginată sau tălmăcită aidoma de Țuculescu este de domeniul fantasticului, incredibilă, frizând alienația.

Povestirile mameibătrâne este o carte de stare. Ieși dintre pagini ca dintr-un labirint, emoționat, impresionat, aproape gâtuit de plăcere. Și emoție. Și extaz. Apoi privești în jur și vezi oamenii cu ochi curioși, gândind despre fiecare în parte povești neștiute, ascunse de aparenta lor normalitate. Și-ți dorești să fie ca la Petra, unde secretele erau știute și vorbite și unde un motan halucinant, vornic al neobișnuitului, anunță, prin simpla apariție, schisme covârșitoare în comportamentul oamenilor.

Veți citi o carte de o finețe copleșitoare. Remarc și că a fost scrisă cu „î” din „i” (mameibătrîne). Autorul a învățat să scrie în secolul trecut și consideră, pe bună dreptate, că folosirea a două litere pentru același sunet este o risipă, dar și că introducerea lui „â” din „a” nu ține seama de etimologia cuvintelor. Cine să poată explica, până la urmă, de ce verbul ridere devine „a râde”?!

Până una, alta, îmi închipui Petra și oamenii din sat ca pe niște exponate într-un muzeu. Prin fața cărora aș vrea să trec, fără să le ating, dar să le identific și să-mi continui, în gând, cartea. Unele cărți n-ar rebui să se termine niciodată.

Du-te departe de mine

de Gabriel Gafița

Instinct

de Ioana Duda

  • părere de cititor, cu creionul în mână

 Debuturile, adeseori, te aștepți să fie precoce. Aparent, cântăresc mai mult. Plac lumii mai mult. Să poți spune, după ani, fără vreo teamă, că „uite, prozatorul Cutare a rupt gura târgului; a debutat precoce; avea nerv, vână, talent; s-a văzut; a transpirat cuvinte…” Dacă mă gândesc mai bine însă, un debut este binevenit oricând. Scrii când ai ce spune. Scrii când ai nevoie. Scrii când nu mai poți să trăiești dacă nu scrii, fiindcă scrisul te urmărește, te macină, te umple, dă pe dinafară, iar tu trebuie musai să-l aduni și ordonezi în pagini, să te vezi mai bine. Să vezi clar ceva-ul din tine care te-a devorat pe dinuntru și a ieșit, în fine, la lumină, să apuci și tu să te limpezești. Să nu te mai doară.

Continuă lectura

Godină – pionul care dă șah-mat

„Flash-uri din sens opus”
– părerea mea, la cald –

coperta Godina

Legătura subtilă dintre mine și polițistul Marian Godină este că sunt măritată, de ani buni, cu un ofițer „rutierist”. Citindu-i cartea, m-am simțit ca acasă. Ca-ntr-o seară obișnuită, în care, după zbuciumul cotidian, polițistul meu îmi parcurge, uneori cu haz, alteori cu o tristețe nemăsurată, file parcă rupte din cartea tânărului care a avut inspirația să-și adune crâmpeie din viața profesională între două coperte.

Continuă lectura

„Călătoria”, de Lili Crăciun

calatoria

* părerea mea, la cald

După ce-am văzut filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, al lui Cristian Mungiu, am crezut că nu mai pot citi sau vedea nimic în plus despre supliciile unui avort ilegal pe vremea comunismului. Și, totuși!
O cunosc pe „facebook” pe Lili Crăciun, care a scris o carte. Intru urgent în posesia ei și cum nu pot sta liniștită când am o carte nouă, o atac frontal. Mai ales că e roman de debut și, ca în fața oricărui roman de debut, vrei să vezi dacă promite. Dacă vei mai vedea și un al doilea sau, de ce nu, și un al treilea.

Continuă lectura

„Geometria iubirii” de Jessica Levine

Din ciclul „Cititul nu dăunează grav sănătății”
Leda – Grupul editorial „Corint”
• părerea mea, la cald

geometria-iubirii_1_fullsize
O prietenă în ale cărei gusturi cred de cele mai multe ori m-a bătut la cap să citesc o carte „senzațională”, care mă va face să „vibrez” fără doar și poate. Zis și făcut. Insist să-mi împrumute cartea, dau să citesc, mă plictisesc după primele zece pagini și adorm. A doua zi, la fel. A treia zi o iau cu mine în poșetă și mă opintesc să depășesc granița celor zece pagini ba la coadă la medicul de familie, în timp ce așteptam după o rețetă a fie-mii, ba în sala de așteptare la dentist, ba chiar și la volan, dimineața, înainte de opt, pe tronsonul Boul Roșu – Moise Nicoară, unde am stat în trafic (și când spun „am stat” vreau să se înțeleagă fix „am stat” și nu altceva) 16 minute. Într-un târziu, adică după trei zile, am reușit să termin „capodopera”.

Continuă lectura

„Cimitirul” de Teleșpan

  • părere de cititor cu creionul în mână

„O carte cu homosexuali, pe placul heterosexualilor” – Adrian Teleșpan

Cimitirul

O prietenă și-a postat pe pagina de facebook o fotografie cu ultimele cinci cărți cumpărate. Le-am comandat imediat, mai ales că erau scrise de autori români și ați aflat deja că mă interesează fenomenul. Dintre ele, una m-a intrigat. Era intitulată „Cimitirul”, iar autorul se numea „Teleșpan”. Fără vreun prenume. Și fără vreo explicație. „Gugălesc” puțin și aflu că este un nume de familie, totuși, al unui fost producător de televiziune emigrat în Anglia, Adrian Teleșpan, homosexual și scriitor debutant. „Încep cu asta”, zic. Mai ales că voiam să scap de tentația citirii vreunei păreri despre carte, care să-mi vicieze propria opinie. Și-i dau bice.

Continuă lectura

„Sârme și portocali”, de Delia Oltea Rusu

  • părere de cititor cu creionul în mână

N-am auzit niciodată de Delia Oltea Rusu. Am luat cartea „Sârme și portocali” la grămadă, așa cum obișnuiesc să fac săptămânal. Deschid site-urile specializate în vânzări de cărți, aleg scriitorii străini care mă interesează, adaug în coș, apoi poposesc și la scriitorii români, fiindcă urmăresc fenomenul scriiturii românești cu interes. Este o bucurie să citești cărți scrise în propria ta limbă, cu toate subtilitățile, sugestivitatea și sinonimia aferente. Continuă lectura