Un dialog care a existat

cartea-lumanarea

Mereu mi-am dorit să citesc un roman polițist așa cum l-aș scrie eu însămi. Un roman „fără pauze”, cum îi ceream mamei în copilărie. Mă întreba:

  • Cum adică „fără pauze”, draga mea?
  • Păi, știi cum să fie? Acțiunea să decurgă lin, în creștere, să mă „țină”, să nu mă plictisesc nicio secundă, să mai vreau, să mai tot vreau…
  • Și cum sunt „pauzele” astea despre care-mi tot spui?
  • Sunt năucitoare. După ce termin primul capitol, următorul nu continuă acțiunea de unde-a fost lăsată, ci mă conduce într-o altă direcție, iar până se hotărăște autorul să continue acțiunea din primul capitol, mie îmi scade entuziasmul.
  • Păi, concentrează-te mai mult!
  • Mai mult de-atât? Nu se poate. Mai ales că citesc ca să mă relaxez. Totuși, îmi place să-mi știu neuronii în priză.
  • Cred că ar trebui să renunți la romanele polițiste…
  • Cum? Niciodată. De ce să renunț? Sunt singurele romane sincere. Mortul e mort, polițistul e polițist, intriga e intrigă, neuronul lucrează, iar motivele sunt întotdeauna patru la număr: iubirea, ura, gelozia sau banii. Bine, invers: banii, gelozia, ura sau iubirea…
  • Și poți să citești la nesfârșit despre aceleași lucruri?
  • Bineînțeles. Iar într-o bună zi voi SCRIE la nesfârșit despre aceleași lucruri.

POLICIÉR – fragment

„Fugea. Fugea de toată lumea. Doar fugea. Îi treceau prin cap frânturi de imagini, culori – predomina roșul – , apoi își aminti un vis din copilărie în care se făcea că era în picaj, simțind hăul cum o înghite; își privi mâinile, mici și delicate, păreau dintr-un film de animație, mai apoi văzu disecție, bisturie, saci negri de gunoi, bucăți dezmembrate de trup, lumini orbitoare, sânge și… nimic.
Se prăvăli între bancă și valiza înghițită de sânge, dinspre care un vânticel venit ca de nicăieri o învălui într-o duhoare imundă. De undeva, din depărtare, se auzea înfundat un difuzor: „Vârf de temperatură la Timișoara. Patruzeci de grade la umbră…”

 

Grafică: L. Butnaru

GUEST POST OTILIA ȚIGĂNAȘ/ UNIFORMA – MARCĂ DE SUCCES

roses

Eugenia Crainic, prietena mea situată în „top trei cu cele mai bune prietene”, nu-i omul pe care să-mi placă să-l contrazic. E pătimașă… în opinii, le argumentează blindat, ce-i drept, atent gândit în prealabil, iar eu, dacă vin cu alte argumente, la fel de pătimașe și blindate, ne stricăm seara. Mult mai aproape de plăceri simple și mult mai departe de oțelul principiilor decât Eugenia, îndeobște prefer o seară faină, soft, unei dezbateri furtunoase.

Continuă lectura

Nu există cărți eminamente proaste!

• Există doar critici care se cred dumnezei

Mereu am citit tot ce mi-a căzut în mână. Absolut tot. Pe vremea lui Ceaușescu nici n-aveam de unde alege, cu excepția momentelor în care „nenea” Nichita, un prieten bun al tatei și soțul profesoarei mele de limba engleză din școală, îmi punea la dispoziție anumite titluri alese pe sprânceană sau când unchiu’ Cocu, și el profesor de engleză, dar pensionar, mă invita să-mi aleg din vasta sa bibliotecă personală câte două, trei titluri, cu „deadline” precis, de lunea până duminica seara. Ținea la cărțile lui și bine făcea. Doar așa am ajuns, în timp, să țin și eu la ale mele și să am azi un tabel, în computer, intitulat „Cărți împrumutate”, unde-i trec pe cei cărora le dau cărți împrumut, alături de „data ieșirii”; nu de alta, dar „data intrării” e greu de prevăzut.

Continuă lectura

Noi NU suntem uniformi!

zacuscaMi-am petrecut anii de liceu în internat. Un internat lugubru, cu dulapuri metalice pe ambele părți ale unui coridor mult prea lung, veșnic întunecat și rece și curmat brusc de un soi de oficiu, gen cămară; acesta era înzestrat cu stelaje pe toți pereții, unde zăceau borcane nespălate, în care odinioară elevii își aduseseră sau primiseră de-acasă untură, zacuște, fasole cu cârnați sau „carne înghesuită”, cum obișnuiam să-i spunem cărnii de porc fripte și clădite în borcane în chiar ziua de Ignat.

Continuă lectura