Despre Eugenia Crainic

Măritată, doi copii, casă, masă, slujbă, ca tot omu’. Arădeancă. Fostă ziaristă, actuală funcționară publică, din motive de presă locală pe moarte și diplome care-mi permit să fac aproape tot ce vreau eu; am absolvit Dreptul, că-i trendy (măcar că în 1996, când l-am absolvit eu, era și greu din cale-afară), iar mai apoi Literele – Limba engleză. Că am avut chef. Bani n-am avut nici în primul caz, nici în al doilea. De aceea am tras pentru bursă. Și mi-a ieșit. Am avut noroc că semăn la creier cu bună-mea dinspre tată, muiere aprigă și destupată, mare amatoare de cărți și moartă după mine. Mi-ar fi făcut orice poftă, de-aia am devenit, poate, un adult care nu înțelege că ar putea fi ceva imposibil de obținut. Diferența e că acum nu luptă alții să-mi obțină „ceva-ul” dorit, ci doar eu însămi. În viață am tot dat cu capul de oameni și situații, încât pe unele dintre ele m-am gândit să le transform în pilde. Să le supun dezbaterii. O fi bine, n-o fi bine?! Habar n-am. Știu doar că tot ce vă spun știu FIX din gurile celor cărora li s-au întâmplat. Adicătelea, orice asemănare cu realitatea este absolut... voită și pe bune. În anii de ziaristică am vorbit cu mii de oameni, rămânându-mi în minte tot atâtea întâmplări. Bine, plus, minus, zece „bețe”, ca la cutiile de chibrituri. Dacă vreți război și sânge, aici e locul! Întâmplările inspirate din fapte reale sunt exact acelea care-ar putea să vi se întâmple și vouă. Ca să zic așa. Îmi pare bine de cunoștință!

În căutarea Fericirii!

munte

Fusese un inginer respectat, la una din cele mai mari fabrici cu capital integral german din județul Arad. Extrem de inteligent, cu studii și postuniversitare inclusiv în străinătate, vorbitor de patru limbi străine, elevat, erudit. Cu patru ani mai tânăr decât mine. S-a căsătorit cu ani în urmă cu o profesoară, la rândul ei apreciată și cu o carieră de succes în față. Au urmat trei copii, extrem de frumoși și isteți, crescuți într-o atmosferă caldă, de bun-simț, înscriși la cele mai bune grădinițe și școli din oraș. O bucurie, toți cinci. Salariul tatălui, pentru munca deosebit de laborioasă și extenuantă, adesea, de la fabrica unde era angajat, era un salariu cu care familia ar fi putut trăi în condiții excelente nu doar în România, ci în orice țară europeană, fără nici cea mai mică problemă. Ca atare, au urmat, inevitabil, vila, mașinile, luxul, bunăstarea.

Continuă lectura

Valea Sodomei

apa-de-ploaie

Ploua ca azi. Doar că era vară. Și ai mei toți acasă. La nici șapte ani, îmi pierdeam vremea pe la vale. O vale ciudată, care veșnic a trecut prin fața casei noastre și al cărei nume nu mi-a plăcut niciodată. Oamenii îi spuneau Valea Sodom. Mie îmi suna a ud, a pestilențial, a transpirație, cumva… Mai târziu, pe la vreo unșpe ani, când nenea Nichita mi-a dat împrumut o carte groasă, cu niște basoreliefuri cu oameni îmbârligați pe prima copertă, am citit despre Sodoma și Gomora. Cum că au fost două cetăți la sud de Marea Moartă, care, conform Bibliei, au fost distruse din porunca lui Iehova, pentru desfrânarea de acolo, dar în special pentru homosexualitate. Cel puțin, așa îmi amintesc. Pe tata n-am avut curaj să-l întreb ce e aia. Homosexualitatea, adică. Îmi suna complicat și mi-era frică să nu însemne vreo prostie. Așa că l-am întrebat pe nenea Nichita. El îmi spunea mereu chestii, fiindcă mă vedea „interesată și destupată”. Eram exact copilul pe care nu-l avea, dar și l-ar fi dorit. „Homosexualitatea, draga mea, înseamnă iubire. Între oameni. Doar că nu între femei și bărbați, ci doar între bărbați. Așa au iubit Cezar, Platon, Alexandru cel Mare, toți cei despre care ți-am dat să citești săptămâna trecută…” Așa mi-a spus. Eu am preferat să rețin ideea de iubire. Nu mă prea interesa cine cu cine se iubea. Mă interesa însă cine i-a dat numele văii mele „Valea Sodom”? Și când? Aici nici nenea Nichita nu m-a mai putut ajuta. Atunci am auzit pentru prima oară expresia „nu există dovezi istorice concludente”. Mi-am lămurit-o peste vreo două luni, când tata mi-a cumpărat dicționarul explicativ al lui Vasile Breban și am găsit acolo cuvântul „concludent”. Și altele. La fel de complicate și interesante. Și astfel, am sfârșit prin a citi dicționarul cap-coadă, ca pe cartea groasă primită de la nenea Nichita.

Continuă lectura

Management de bătătură

gaste

Bunică-mea Floare, din partea tatei, avea un talent managerial ieșit din comun. Bine, a murit în februarie’89, n-a apucat Revoluția, așa că n-a apucat nici să afle că metoda prin care l-a manipulat pe bietul moșu’ se numea management. Dar să vă dau un exemplu. De pildă, se trezea dimineața devreme, asta însemnând ora șapte, își peria părul lung, și-l aduna într-un coc simplu, apoi se lega la cap cu unul dintre cele 112 baticuri pe care i le-am numărat în dulap când a venit vremea să le inventariem și să le dăm de pomană. Se încingea cu un șorț petrecut după cap, apoi îl striga pe moșu’. El, săracul, era treaz de la șase, drept care, când auzea „Paaasculeeee!”, îi venea să fugă-n sat. Cu doru’. Doru’ să scape de buna, nu altul.

Continuă lectura

Niște țărani!

costum popular

Am învățat să joc pe muzică populară încă din clasa a doua, de la tovarășa învățătoare. Stela Bupte, sau Tova, avea ambiția să ne învețe să jucăm cu orice chip. Cine nu știa iute de dreapta sau de stânga, știa negreșit de „paie” (dreapta) și „fân” (stânga); cine nu știa pașii, mai lua ușor câte-un indicator peste picioare, spre desțelenirea atenției; cine greșea de două ori și încurca lumea, era scos din rând și pus să repete separat, până-și revenea. Cu toate astea, ne plăcea la dansuri în draci. Jucam cu foc, de parcă, vorba bunică-mii, se „gătau pe noi”. Interesant era însă când ne prindeau repetițiile în timp ce se lua curentul, iar bătrânul casetofon amuțea brusc. Tovarășa lua un indicator, întorcea un scaun cu spătarul spre ea și bătea ritmul până ne făcea să transpirăm jucând fără muzică. O nebunie.

Continuă lectura

Numai de la gaura a patra

homorod

Am fost în tabăra pionierească de la Homorod de trei ori. Tovarășa Damian, de biologie, avea intrare, an de an, la vila șase, amplasată ultracentral-Homorod, de unde se vedea bine platoul de evenimente, dar și izvorul cu apă minerală, singurul din care aveam voie să bem în cele șase zile de distracție. Fiindcă ar fi trebuit să fie distracție. La Homorod însă, timpul părea desprins din „Ziua Cârtiței”. Se repeta totul cu obstinație, ca într-un carusel defect, nevoit să se învârtă veșnic, fără oprire, în același fel.

Continuă lectura

Povestirile mameibătrîne

de Radu Țuculescu

povestirile

Anul trecut, după ce-am citit o mulțime de autori români, fără să fiu convinsă că toți sunt și scriitori – în înțelesul pe care-l dau eu prețiosului cuvânt – , într-un final mi-a căzut în mână „Mierla neagră”. Și am știut pe loc că autorul ei este scriitor. Unul autentic. Unul care nu doar se trezește așternând fraze pe hârtie, ci sfințește cuvântul, îl răsfață, îl umple de sens, de semnificații, îl „așază” și nu-l „azvârle”, doar pentru simplul fapt că-l știe și poate ar suna bine într-o frază… Am scris atunci despre „Mierla” lui Radu Țuculescu și aș scrie din nou, oricând. Cu admirație.

Săptămâna trecută însă am descoperit „Povestirile mameibătrîne”, ale aceluiași autor. Deși mi-ar fi părut bine să spun că am cumpărat cartea, n-am avut privilegiul să dau banii pe ea, pe de o parte fiindcă n-am găsit-o nicăieri, iar pe de altă parte fiindcă mi-a împrumutat-o o prietenă, când nici cu gândul nu gândeam. Între noi fie vorba, a cumpăra o carte mi s-a părut întotdeauna a fi un prim (și obligatoriu) omagiu adus unui scriitor. Plăcerile, de când lumea, au costat bani. Iar plăcerea cititului, să fim serioși!, în țărișoară costă ridicol de puțin. Așa că iată-mă pregătită să vă recomand o carte-monument, pe care însă, spre disperarea mea, n-am idee de unde-ați putea-o procura. Vă sugerez, totuși, să întoarceți spațiul virtual pe dos pentru a pune mâna pe ea, fiindcă veți avea ocaza să citiți un roman savuros, încărcat de semnificații, cum n-ați mai citit niciodată.

Petra. Sat ardelean, aparent uitat de lume, străjuit de dealuri și locuit de oameni care se știu între ei. O mare familie, nu neapărat fericită. Dar nici tristă în esență, așa cum avem să aflăm.

Mamabătrînă. Bunica Ditei, partenera autorului, octogenara pe care cei doi o vizitează periodic, să vadă de ea, cum se spune în Ardeal. O bunică hâtră, captivă în propria bătătură, din cauza picioarelor care n-o mai ascultă ca altădată, dornică de prezența cuiva căruia să-i povestească. Să-și mângâie amintirile. Nimic surprinzător în faptul că Radu Țuculescu îi devine, timp de cinci ani, fidel ascultător. Mamabătrînă? Nu, nu e un povestitor oarecare, ci unul care atunci când nimeni nu-i stă prin preajmă citește – și recitește – „Maestrul și Margareta”, a lui Bulgakov, „Câinele din Baskerville”, a lui Conan Doyle sau „Colț alb”, de Jack London. Nicio mirare, deci, când bătrâna îmblânzește cuvântul, făcându-l poveste. Mamabătrînă? Un observator de calibru. Nu i-au scăpat întâmplările, după cum nu i-au scăpat nici senzațiile, mirosurile, gesturile, seva lor, absolut tot ce le-a înconjurat odinioară. Este firesc, atunci, de ce autorului i-a fost lesne să lase istorisirea să curgă.

Limba maghiară. Adică, limba în care povestea mamabătrînă. O limbă cunoscută parțial de autor, drept care putem să ne imaginăm că tot ce n-a înțeles, a transformat el însuși în înțelesuri. Este cel mai logic demers pe care l-am putea face. Se întâmplă însă ca Țuculescu să nu distrugă nimic din construcțiile mameibătrîne. Dimpotrivă, am motive să cred că a înnobilat. Cum altfel să ajungi să scrii un capitol ca „Nunta”, esență de erotism, senzualitate, dans, nebunie, în care sunt dezbrăcate și reunite toate personajele feminine din carte, dintre care unele trăiseră exclusiv pentru a „încălzi aerul din jurul lor”, pentru a-l face „să aibă orgasm”.

Numele personajelor. Alăturate și transformate, parcă înadins, doar în prenume. Hermantibi o fi fost Herman Tibi; Hermankati, nevasta cu care a trăit certat, zeci de ani – Herman Kati; Totianoș –  poate o fi fost Tot(h) Ianoș; Hudinela, vrăjitoarea – poate, Hudin Ela. Și alții. Dar și Margolili, femeia ofertantă, a cărei dispariție o uscă pe picioare pe Rusoaica din Irkutsk și lasă satul cu o crimă neelucidată (o fi fost crimă?) sau Rozamunda, femeia bărbat, castratoarea așezării, veșnic însoțită de un cuțit sau preotul afemeiat, poștașul bețiv, dependent de iapa Ema, toate personajele laolaltă au fost menite să contureze portretul unei așezări parcă acoperite cu o cupolă de misticism, respirând un aer de real amestecat cu fantastic, într-un perimetru aparent uitat, dar atât de viu în spatele pereților fiecărei locuințe.

Mă străduiesc cu greu să nu povestesc. Să nu descriu. Să nu dezvălui. Nimic n-ar mai fi la fel dacă aș face-o. Vreau să vă trimit spre o lectură care merită savurată literă cu literă, pagină cu pagină, spre o carte a trăirilor profunde, a dorințelor reprimate sau năvalnice, o complexitate de tonuri și nuanțe pe care numai o pană experimentată, ca a lui Radu Țuculescu, le poate aduna într-un asemenea mănunchi.

Romanul este o cascadă de motive mustind de culoare locală de sat ardelenesc, mustind de haz, de sexualitate, de credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu ele, toate pigmentate cu un precursor al tuturor nebuniilor, întruchipat de „motanul cu cravată roșie care a ascuns luna”; după el, orice scenă imaginată sau tălmăcită aidoma de Țuculescu este de domeniul fantasticului, incredibilă, frizând alienația.

Povestirile mameibătrâne este o carte de stare. Ieși dintre pagini ca dintr-un labirint, emoționat, impresionat, aproape gâtuit de plăcere. Și emoție. Și extaz. Apoi privești în jur și vezi oamenii cu ochi curioși, gândind despre fiecare în parte povești neștiute, ascunse de aparenta lor normalitate. Și-ți dorești să fie ca la Petra, unde secretele erau știute și vorbite și unde un motan halucinant, vornic al neobișnuitului, anunță, prin simpla apariție, schisme covârșitoare în comportamentul oamenilor.

Veți citi o carte de o finețe copleșitoare. Remarc și că a fost scrisă cu „î” din „i” (mameibătrîne). Autorul a învățat să scrie în secolul trecut și consideră, pe bună dreptate, că folosirea a două litere pentru același sunet este o risipă, dar și că introducerea lui „â” din „a” nu ține seama de etimologia cuvintelor. Cine să poată explica, până la urmă, de ce verbul ridere devine „a râde”?!

Până una, alta, îmi închipui Petra și oamenii din sat ca pe niște exponate într-un muzeu. Prin fața cărora aș vrea să trec, fără să le ating, dar să le identific și să-mi continui, în gând, cartea. Unele cărți n-ar rebui să se termine niciodată.

A ieși sau a nu ieși!

wc-curti-vs

Pe Viorel l-a prins Revoluția constipat. A tăiat porcul și s-a blocat cu caltaboși, sângereți, varză cu carne și cârnați proaspeți. Când l-a chemat Cornel, peste gard, să iasă cu el la Primărie, că s-a adunat lumea să-l dea jos pe Ceaușescu, Viorel a mai stat un pic pe căcăstoare, iar când a văzut că nu și nu, s-a dat bătut și a hotărât să iasă așa cum e, înfundat.

La Primărie, surpriză! Lumea n-avea nimic cu Ceaușescu, ci cu primărița. Adunați ca la nunta fetei lui Vasile Bogatu’, oamenii urlau din adâncul plămânilor: „Jos pri-mă-ri-ța!”, „Pri-mă-ri-ța goa-lă!”

Uimit și parcă mai umflat ca în urmă cu un ceas, Viorel ar fi strigat și el, dar îi era frică să nu-l apuce căcarea acolo, în fața Primăriei. Năuc, îl întrebă pe Cornel, care își înfundă mâinile în buzunarul șubei, că parcă se apucă un vânticel…

  • Auzi, carevasăzică… ce semnificație istorică ar avea goliciunea primăriței?

Pătruns de importanța răspunsului pe care tocmai îl învârtea prin cerul gurii, Cornel îi răspunse:

  • Măi, n-are importanță, importantă e transparența.
  • Ce transparență, băi, Cornele?
  • Păi, dacă o vede lumea goală, înseamnă că nu mai are unde și ce să ascundă, că-i… goală.

Încruntat, nedumerit și oarecum sătul de Revoluție, Viorel dădu un ocol lumii adunate în fața Primăriei și după ce-și afundă gâtul în șubă, îl luă pe Cornel cu sine și se îndreptară spre casă.

În fața porții, mama lui Viorel se interesă cu implicare:

  • L-ați dat jos, măi?!
  • Eeee, căcat!
  • Nu mai spune! Ai „ieșit” până la urmă, mamă?!

Foto: D. Tanasuc

Un dialog care a existat

cartea-lumanarea

Mereu mi-am dorit să citesc un roman polițist așa cum l-aș scrie eu însămi. Un roman „fără pauze”, cum îi ceream mamei în copilărie. Mă întreba:

  • Cum adică „fără pauze”, draga mea?
  • Păi, știi cum să fie? Acțiunea să decurgă lin, în creștere, să mă „țină”, să nu mă plictisesc nicio secundă, să mai vreau, să mai tot vreau…
  • Și cum sunt „pauzele” astea despre care-mi tot spui?
  • Sunt năucitoare. După ce termin primul capitol, următorul nu continuă acțiunea de unde-a fost lăsată, ci mă conduce într-o altă direcție, iar până se hotărăște autorul să continue acțiunea din primul capitol, mie îmi scade entuziasmul.
  • Păi, concentrează-te mai mult!
  • Mai mult de-atât? Nu se poate. Mai ales că citesc ca să mă relaxez. Totuși, îmi place să-mi știu neuronii în priză.
  • Cred că ar trebui să renunți la romanele polițiste…
  • Cum? Niciodată. De ce să renunț? Sunt singurele romane sincere. Mortul e mort, polițistul e polițist, intriga e intrigă, neuronul lucrează, iar motivele sunt întotdeauna patru la număr: iubirea, ura, gelozia sau banii. Bine, invers: banii, gelozia, ura sau iubirea…
  • Și poți să citești la nesfârșit despre aceleași lucruri?
  • Bineînțeles. Iar într-o bună zi voi SCRIE la nesfârșit despre aceleași lucruri.

POLICIÉR – fragment

„Fugea. Fugea de toată lumea. Doar fugea. Îi treceau prin cap frânturi de imagini, culori – predomina roșul – , apoi își aminti un vis din copilărie în care se făcea că era în picaj, simțind hăul cum o înghite; își privi mâinile, mici și delicate, păreau dintr-un film de animație, mai apoi văzu disecție, bisturie, saci negri de gunoi, bucăți dezmembrate de trup, lumini orbitoare, sânge și… nimic.
Se prăvăli între bancă și valiza înghițită de sânge, dinspre care un vânticel venit ca de nicăieri o învălui într-o duhoare imundă. De undeva, din depărtare, se auzea înfundat un difuzor: „Vârf de temperatură la Timișoara. Patruzeci de grade la umbră…”

 

Grafică: L. Butnaru

20 de ani în Siberia

de Anița Nandriș-Cudla

Am citit câteva cărți la viața mea. Mai multe, decât mai puține. Niciuna însă nu m-a ținut cu lacrima în colțul ochiului de la început până la sfârșit. Cu cartea Aniței Nandriș-Cudla în mână, am citit non-stop, până târziu, în noapte, până la ultimul cuvânt. Autoarea a reușit să facă ce n-a reușit vreodată un scriitor cu pretenții: să-mi spulbere orice mit despre suferință, despre durere, despre destin. Am aflat, citind, că oricâte probleme aș avea, om fiind, nu am de fapt, nicio problemă. Că trăiesc, împreună cu familia mea, într-un rai nesperat, într-o lume blândă și bună, semn că port pe umeri „povara” unui noroc pentru care strămoșii mei, probabil, au luptat fără ca eu să aflu vreodată.

Anița Nandriș-Cudla este o femeie a cărei vieți nu aș fi fost capabilă s-o trăiesc nici eu și nici vreun cunoscut de-al meu. Este românca bucovineancă autentică, silită să trăiască ororile deportării în Gulagul bolșevic vreme de 20 de ani. Nu o zi, nu două, nu trei, ci 20 de ani încheiați. Este o femeie smulsă de „moscali” din casa unde trăia liniștită cu bărbatul și cei trei băieți ai lor, în satul Mahala, din nordul Bucovinei, într-o noapte blestemată de februarie, 1941. Ce a urmat a fost tragic. Despărțită de soț, care ulterior a și pierit într-unul din lagărele sovietice și pierdut undeva în gropi comune, ea și băieții, de 11, 14 și 17 ani, ajung dincolo de Cercul Polar, unde trăiesc în condiții inumane, muncesc la minus 40 de grade Celsius, dar, printr-un miracol, reușesc să rămână deasupra vieții.

Anița are trei clase primare. Cartea este rodul manuscrisului ei, scris cursiv, la bătrânețe, într-un caiet de peste 350 de pagini, ascuns într-un pod. Unul dintre cei șase frați ai ei, toți băieți, care au fugit odinioară din calea moscalilor în România sau aiurea, devenind ulterior oameni cu școală, a îndemnat-o, la revenirea din tundrele siberiene, să-și scrie toate gândurile, să nu se piardă. Inteligentă nativ, femeia a scris. Și a lăsat o carte-document, în fața căreia oricare ar trebui să ne înclinăm cu pioșenie. Este mărturia unei mame autentice, care avea în genă AND-ul sacrificiului. Pentru copiii ei, pentru a-i proteja și menține în viață, a îndurat în gerurile siberiene boli crunte, închisori, umilințe de nedescris. Și-a hrănit copiii, ani în șir, cu apă fiartă, pompos denumită „ceai”, cu firimituri de pâine, ținute mult în gură, să țină de saț, i-a scăpat de scorbut cu niște boabe culese din tundră, urmând învățăturile eschimoșilor, și-a acoperit băieții cu zdrențe cârpite, le-a „îmbrăcat goliciunea” cu țoale fabricate din capete de sfori pescărești, a îndurat temperaturi inumane, totul, pentru a-și atinge visul reîntoarcerii în satul de obârșie, Mahala.

Nicio carte de istorie nu poate reda grozăviile la care au fost supuși românii din Bucovina de Nord, deportați în tundra siberiană, pe vremea prăpădului bolșevic, așa cum a putut-o face un suflet de om năpăstuit, forțat să-și petreacă dincolo de Cercul Polar, la muncă silnică, 20 de ani din viață.

Cuvintele sunt sărace. Trăirile, intense. Cartea – un document istoric. Ne predă lecția umilinței și a respectului. O carte în fața căreia mă plec, cu smerenie. Nimeni n-ar trebui să treacă prin viață fără să-i simtă intensitatea.

Editura: Humanitas, 1991, 2016 

Număr de pagini: 240