About Eugenia Crainic

Măritată, doi copii, casă, masă, slujbă, ca tot omu’. Arădeancă. Fostă ziaristă, actuală funcționară publică, din motive de presă locală pe moarte și diplome care-mi permit să fac aproape tot ce vreau eu; am absolvit Dreptul, că-i trendy (măcar că în 1996, când l-am absolvit eu, era și greu din cale-afară), iar mai apoi Literele – Limba engleză. Că am avut chef. Bani n-am avut nici în primul caz, nici în al doilea. De aceea am tras pentru bursă. Și mi-a ieșit. Am avut noroc că semăn la creier cu bună-mea dinspre tată, muiere aprigă și destupată, mare amatoare de cărți și moartă după mine. Mi-ar fi făcut orice poftă, de-aia am devenit, poate, un adult care nu înțelege că ar putea fi ceva imposibil de obținut. Diferența e că acum nu luptă alții să-mi obțină „ceva-ul” dorit, ci doar eu însămi. În viață am tot dat cu capul de oameni și situații, încât pe unele dintre ele m-am gândit să le transform în pilde. Să le supun dezbaterii. O fi bine, n-o fi bine?! Habar n-am. Știu doar că tot ce vă spun știu FIX din gurile celor cărora li s-au întâmplat. Adicătelea, orice asemănare cu realitatea este absolut... voită și pe bune. În anii de ziaristică am vorbit cu mii de oameni, rămânându-mi în minte tot atâtea întâmplări. Bine, plus, minus, zece „bețe”, ca la cutiile de chibrituri. Dacă vreți război și sânge, aici e locul! Întâmplările inspirate din fapte reale sunt exact acelea care-ar putea să vi se întâmple și vouă. Ca să zic așa. Îmi pare bine de cunoștință!

Un dialog care a existat

cartea-lumanarea

Mereu mi-am dorit să citesc un roman polițist așa cum l-aș scrie eu însămi. Un roman „fără pauze”, cum îi ceream mamei în copilărie. Mă întreba:

  • Cum adică „fără pauze”, draga mea?
  • Păi, știi cum să fie? Acțiunea să decurgă lin, în creștere, să mă „țină”, să nu mă plictisesc nicio secundă, să mai vreau, să mai tot vreau…
  • Și cum sunt „pauzele” astea despre care-mi tot spui?
  • Sunt năucitoare. După ce termin primul capitol, următorul nu continuă acțiunea de unde-a fost lăsată, ci mă conduce într-o altă direcție, iar până se hotărăște autorul să continue acțiunea din primul capitol, mie îmi scade entuziasmul.
  • Păi, concentrează-te mai mult!
  • Mai mult de-atât? Nu se poate. Mai ales că citesc ca să mă relaxez. Totuși, îmi place să-mi știu neuronii în priză.
  • Cred că ar trebui să renunți la romanele polițiste…
  • Cum? Niciodată. De ce să renunț? Sunt singurele romane sincere. Mortul e mort, polițistul e polițist, intriga e intrigă, neuronul lucrează, iar motivele sunt întotdeauna patru la număr: iubirea, ura, gelozia sau banii. Bine, invers: banii, gelozia, ura sau iubirea…
  • Și poți să citești la nesfârșit despre aceleași lucruri?
  • Bineînțeles. Iar într-o bună zi voi SCRIE la nesfârșit despre aceleași lucruri.

POLICIÉR – fragment

„Fugea. Fugea de toată lumea. Doar fugea. Îi treceau prin cap frânturi de imagini, culori – predomina roșul – , apoi își aminti un vis din copilărie în care se făcea că era în picaj, simțind hăul cum o înghite; își privi mâinile, mici și delicate, păreau dintr-un film de animație, mai apoi văzu disecție, bisturie, saci negri de gunoi, bucăți dezmembrate de trup, lumini orbitoare, sânge și… nimic.
Se prăvăli între bancă și valiza înghițită de sânge, dinspre care un vânticel venit ca de nicăieri o învălui într-o duhoare imundă. De undeva, din depărtare, se auzea înfundat un difuzor: „Vârf de temperatură la Timișoara. Patruzeci de grade la umbră…”

 

Grafică: L. Butnaru

20 de ani în Siberia

de Anița Nandriș-Cudla

Am citit câteva cărți la viața mea. Mai multe, decât mai puține. Niciuna însă nu m-a ținut cu lacrima în colțul ochiului de la început până la sfârșit. Cu cartea Aniței Nandriș-Cudla în mână, am citit non-stop, până târziu, în noapte, până la ultimul cuvânt. Autoarea a reușit să facă ce n-a reușit vreodată un scriitor cu pretenții: să-mi spulbere orice mit despre suferință, despre durere, despre destin. Am aflat, citind, că oricâte probleme aș avea, om fiind, nu am de fapt, nicio problemă. Că trăiesc, împreună cu familia mea, într-un rai nesperat, într-o lume blândă și bună, semn că port pe umeri „povara” unui noroc pentru care strămoșii mei, probabil, au luptat fără ca eu să aflu vreodată.

Anița Nandriș-Cudla este o femeie a cărei vieți nu aș fi fost capabilă s-o trăiesc nici eu și nici vreun cunoscut de-al meu. Este românca bucovineancă autentică, silită să trăiască ororile deportării în Gulagul bolșevic vreme de 20 de ani. Nu o zi, nu două, nu trei, ci 20 de ani încheiați. Este o femeie smulsă de „moscali” din casa unde trăia liniștită cu bărbatul și cei trei băieți ai lor, în satul Mahala, din nordul Bucovinei, într-o noapte blestemată de februarie, 1941. Ce a urmat a fost tragic. Despărțită de soț, care ulterior a și pierit într-unul din lagărele sovietice și pierdut undeva în gropi comune, ea și băieții, de 11, 14 și 17 ani, ajung dincolo de Cercul Polar, unde trăiesc în condiții inumane, muncesc la minus 40 de grade Celsius, dar, printr-un miracol, reușesc să rămână deasupra vieții.

Anița are trei clase primare. Cartea este rodul manuscrisului ei, scris cursiv, la bătrânețe, într-un caiet de peste 350 de pagini, ascuns într-un pod. Unul dintre cei șase frați ai ei, toți băieți, care au fugit odinioară din calea moscalilor în România sau aiurea, devenind ulterior oameni cu școală, a îndemnat-o, la revenirea din tundrele siberiene, să-și scrie toate gândurile, să nu se piardă. Inteligentă nativ, femeia a scris. Și a lăsat o carte-document, în fața căreia oricare ar trebui să ne înclinăm cu pioșenie. Este mărturia unei mame autentice, care avea în genă AND-ul sacrificiului. Pentru copiii ei, pentru a-i proteja și menține în viață, a îndurat în gerurile siberiene boli crunte, închisori, umilințe de nedescris. Și-a hrănit copiii, ani în șir, cu apă fiartă, pompos denumită „ceai”, cu firimituri de pâine, ținute mult în gură, să țină de saț, i-a scăpat de scorbut cu niște boabe culese din tundră, urmând învățăturile eschimoșilor, și-a acoperit băieții cu zdrențe cârpite, le-a „îmbrăcat goliciunea” cu țoale fabricate din capete de sfori pescărești, a îndurat temperaturi inumane, totul, pentru a-și atinge visul reîntoarcerii în satul de obârșie, Mahala.

Nicio carte de istorie nu poate reda grozăviile la care au fost supuși românii din Bucovina de Nord, deportați în tundra siberiană, pe vremea prăpădului bolșevic, așa cum a putut-o face un suflet de om năpăstuit, forțat să-și petreacă dincolo de Cercul Polar, la muncă silnică, 20 de ani din viață.

Cuvintele sunt sărace. Trăirile, intense. Cartea – un document istoric. Ne predă lecția umilinței și a respectului. O carte în fața căreia mă plec, cu smerenie. Nimeni n-ar trebui să treacă prin viață fără să-i simtă intensitatea.

Editura: Humanitas, 1991, 2016 

Număr de pagini: 240

Derby Roma-Lazio, pe tocuri

stadio olimpico

Și ajung eu, în 1995, în timpul unui concediu la Roma, unde nici cu gândul nu gândeam s-ajung vreodată! Ajung într-un loc și la un eveniment pentru care un număr consistent de microbiști și-ar da chiar și o falangă s-ajungă, măcar o dată-n viață. Cum am ajuns eu acolo, o afonă de top în materie de fotbal? În urma unei invitații, desigur, că altfel  nici prin gând nu mi-ar fi trecut că la Roma, pe lângă Columna lui Traian și minunatul Colosseum, dacă n-ai măcar o poză lângă Stadio Olimpico di Roma, te-ai cam dus degeaba. Iar dacă mai ai și șansa să vezi un  meci, ai dat lovitura.

Citește în continuare

Frumoasa și bestia

frumoasa si bestia

„Frumusețea este o stare de spirit!” Nicio conservă nu mai poți deschide azi, darmite vreo pagină „google”, fără să-ți sară în ochi celebra sintagmă. Ce-o fi însă frumusețea asta, cu rang de stare de spirit… greu de spus. Acest lucru ar însemna, la o primă vedere, că ești frumos dacă pur și simplu vrei tu să te consideri frumos. Că dacă te trezești dimineața, te uiți în oglindă și-ți spui că ești frumos, deși sub ochi îți atârnă cearcăne monstruoase, iar din nasul moștenit pe linie paternă ai mai putea cu ușurință să construiești încă vreo trei nasuri de sine stătătoare, n-are-a face, tu ești frumos și pace bună. Că așa te apreciezi tu. Cine sau ce să-ți știrbească ție starea mirifică de spirit, care te menține atât de frumos?! Bineînțeles, stare împănată cu toate beneficiile care decurg din credința proprie că nimeni nu-i mai frumos decât tine sub soare; adică stimă de sine crescută, încredere la apogeu, putere de a înfrunta vicisitudinile zilnice și multe altele.

Citește în continuare

Du-te departe de mine

de Gabriel Gafița

Amor de vită, cu ciolan

caricatura catel

Marcelina începu să mănânce într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie. Nu, nu să mănânce-așa, ca orice om, o supă clară și-o bulină de orez cu carne, apoi să-și vadă de viață. Marcelina a început să mănânce industrial. Sportiv. Apocaliptic. De parcă soarta omenirii depindea de fiecare bucățică dusă la gură, iar ea, responsabilă și profund implicată, se simțea datoare să asigure, mestecând, perenitatea vieții pe pământ.

Citește în continuare

Ești o proastă, tovarășa!

bicicletaDacă-mi plăcea ceva la nebunie, când eram copil, era să mă dau cu bicicleta. Să ai însă o bicicletă cumsecade în anii ’70 – ’80 era aproape imposibil. Îmi doream însă o „țoaglă” cu atâta ardoare, încât eram capabilă de orice pentru a face rost de una. Tata, ca să nu mă mai audă, îmi spunea în fiecare an că, dacă iau premiul întâi, îmi ia bicicleta aia grozavă, cu care să mă pot duce inclusiv la concursuri. Zis și făcut. Nimic nu stătea în fața marii dorințe. Învățam pe rupte, luam premiul întâi cu coroniță pe bandă rulantă, doar-doar se va întâmpla minunea. Și s-a întâmplat abia pe la sfârșitul clasei a treia, când Pegasul pe care oricum îl avea oricine, a fost înlocuit cu regina bicicletelor: o minunăție de cursieră marca Suzuki, descoperită de tata într-un târg din Capitală.

Citește în continuare

Domnul Gorcea

domnul Gorcea

Sunteți convinși, poate, că ați întâlnit în viață domni adevărați. Gentlemeni, adică, din aceia care se îmbracă, vorbesc și se poartă fără cusur. Care impun respect. Domni în fața cărora să simțiți nevoia să stați cu spatele drept, bărbia sus, privirea înainte. Domni „de dicționar”, cum îi plăcea unei prietene să-i numească, pe motiv că n-a avut ocazia, în patruzeci de ani, să cunoască mai mult de doi, maximum trei.

Eu am avut însă ocazia să-l cunosc pe Domnul Gorcea. Citește în continuare

Instinct

de Ioana Duda

  • părere de cititor, cu creionul în mână

 Debuturile, adeseori, te aștepți să fie precoce. Aparent, cântăresc mai mult. Plac lumii mai mult. Să poți spune, după ani, fără vreo teamă, că „uite, prozatorul Cutare a rupt gura târgului; a debutat precoce; avea nerv, vână, talent; s-a văzut; a transpirat cuvinte…” Dacă mă gândesc mai bine însă, un debut este binevenit oricând. Scrii când ai ce spune. Scrii când ai nevoie. Scrii când nu mai poți să trăiești dacă nu scrii, fiindcă scrisul te urmărește, te macină, te umple, dă pe dinafară, iar tu trebuie musai să-l aduni și ordonezi în pagini, să te vezi mai bine. Să vezi clar ceva-ul din tine care te-a devorat pe dinuntru și a ieșit, în fine, la lumină, să apuci și tu să te limpezești. Să nu te mai doară.

Citește în continuare

Godină – pionul care dă șah-mat

„Flash-uri din sens opus”
– părerea mea, la cald –

coperta Godina

Legătura subtilă dintre mine și polițistul Marian Godină este că sunt măritată, de ani buni, cu un ofițer „rutierist”. Citindu-i cartea, m-am simțit ca acasă. Ca-ntr-o seară obișnuită, în care, după zbuciumul cotidian, polițistul meu îmi parcurge, uneori cu haz, alteori cu o tristețe nemăsurată, file parcă rupte din cartea tânărului care a avut inspirația să-și adune crâmpeie din viața profesională între două coperte.

Citește în continuare