Chilot, ciorap, chilot…

1 ciorapi dama

În opinia făuritorilor de ciorapi fini de damă, toate muierile sunt oable. Adică au craci drepți ca parii de proptit porodici, egali din coapsă până-n gleznă, fără osebire. Când scoți din ambalaj ciorapul lung de damă, constați că lățimea lui e aceeași pe toată lungimea piciorului, DEȘI acel ciorap urmează să se întindă pe coapsă muuult mai mult decât trebuie să se întindă pentru a cuprinde glezna. Rezultatul e că fibra aceea ultra-întinsă stă într-o tensiune incredibilă în zona coapsei, pe când în zona pulpei se comportă decent.

Continuă lectura

Reclame

Ne mințiiim, ca la meteooo, ne-auziiim, ca la radiooo!!!

 

Cătălin Lăpușcă, omul de radio pe care și când îl întâlnesc pe stradă mi-l închipui în fața microfonului ăluia agățat în tavan, m-a invitat deseară la șapte la o emisiune super-mega-giga-extra. A zis frumos de mine: „când am cunoscut-o pe Jeni, mi-am spus că la fata asta doar mintea îi merge mai repede ca vorba…” Ce nu v-a spus însă Lăpușcă este CÂND ne-am cunoscut, drept care limpezesc eu lucrurile: cam prin epoca pietrei lustruite. Mna, deseară aș vrea să vă promit că voi vorbi puțin, dar sunt om de cuvânt, nu mă arunc în promisiuni pe care nu le pot onora.

Vorbim, desigur, despre „Studenta criminală”, cartea polițistă care se poate comanda inclusiv dacă vreți să rupeți gura târgului cu un cadou de senzație.  Vă dați seama ce față va face iubita voastră, dragi domni, când va vedea o carte ca asta agățată de buchetul de 8 Martie? Vă spun eu, nimic nu topește femeia ca o carte. Gestul are mesaj subliminal. Chiar dacă gândiți altfel, ea va înțelege că o credeți deșteaptă. Și n-are rost să vă mai povestesc ce noapte vă așteaptă… de-aia cu dureri de coccis. Așa că intrați pe http://edituramirador.ro sau dați o fugă la Librăriile Corina sau Cărturești! Iute și degrabă!

Ne auzim azi de la 19.00, la Radio Romania AradFM, 102,9 MHz si live pe http://radiotimisoara.ro/asculta/

Fiindcă femeile au nevoie de un bărbat la casă

skelet la tv

Floricuța a rămas nemăritată până la vârsta de 38 de ani pen’că mă-sa, mai rea ca o cloșcă, a luat-o sub aripa-i ocrotitoare până ce fata n-a mai văzut în fața ochilor, din pricina penelor materne care-i intrau când în ochi, când în nări, când în gură, când… Pe de altă parte, nici flăcăii n-aveau cum s-o vadă pe ea de sub penele mă-sii, că nici unul n-avea răbdare să ciupelească vreo super-ocrotitoare din asta extremistă, să-și facă loc spre inima puicii.

Dar Floricuța suferea. Citea cărți de dragoste și măritiș, își închipuia seara, sub pătură, cum ar fi să… sau cum ar fi dacă…, vreme în care se străduia să adoarmă în concertul sforăiturilor mamă-sii, care mai nu râdea prin somn de fericită că aia mică-i fată mare.

Continuă lectura

În căutarea Fericirii!

munte

Fusese un inginer respectat, la una din cele mai mari fabrici cu capital integral german din județul Arad. Extrem de inteligent, cu studii și postuniversitare inclusiv în străinătate, vorbitor de patru limbi străine, elevat, erudit. Cu patru ani mai tânăr decât mine. S-a căsătorit cu ani în urmă cu o profesoară, la rândul ei apreciată și cu o carieră de succes în față. Au urmat trei copii, extrem de frumoși și isteți, crescuți într-o atmosferă caldă, de bun-simț, înscriși la cele mai bune grădinițe și școli din oraș. O bucurie, toți cinci. Salariul tatălui, pentru munca deosebit de laborioasă și extenuantă, adesea, de la fabrica unde era angajat, era un salariu cu care familia ar fi putut trăi în condiții excelente nu doar în România, ci în orice țară europeană, fără nici cea mai mică problemă. Ca atare, au urmat, inevitabil, vila, mașinile, luxul, bunăstarea.

Continuă lectura

Valea Sodomei

apa-de-ploaie

Ploua ca azi. Doar că era vară. Și ai mei toți acasă. La nici șapte ani, îmi pierdeam vremea pe la vale. O vale ciudată, care veșnic a trecut prin fața casei noastre și al cărei nume nu mi-a plăcut niciodată. Oamenii îi spuneau Valea Sodom. Mie îmi suna a ud, a pestilențial, a transpirație, cumva… Mai târziu, pe la vreo unșpe ani, când nenea Nichita mi-a dat împrumut o carte groasă, cu niște basoreliefuri cu oameni îmbârligați pe prima copertă, am citit despre Sodoma și Gomora. Cum că au fost două cetăți la sud de Marea Moartă, care, conform Bibliei, au fost distruse din porunca lui Iehova, pentru desfrânarea de acolo, dar în special pentru homosexualitate. Cel puțin, așa îmi amintesc. Pe tata n-am avut curaj să-l întreb ce e aia. Homosexualitatea, adică. Îmi suna complicat și mi-era frică să nu însemne vreo prostie. Așa că l-am întrebat pe nenea Nichita. El îmi spunea mereu chestii, fiindcă mă vedea „interesată și destupată”. Eram exact copilul pe care nu-l avea, dar și l-ar fi dorit. „Homosexualitatea, draga mea, înseamnă iubire. Între oameni. Doar că nu între femei și bărbați, ci doar între bărbați. Așa au iubit Cezar, Platon, Alexandru cel Mare, toți cei despre care ți-am dat să citești săptămâna trecută…” Așa mi-a spus. Eu am preferat să rețin ideea de iubire. Nu mă prea interesa cine cu cine se iubea. Mă interesa însă cine i-a dat numele văii mele „Valea Sodom”? Și când? Aici nici nenea Nichita nu m-a mai putut ajuta. Atunci am auzit pentru prima oară expresia „nu există dovezi istorice concludente”. Mi-am lămurit-o peste vreo două luni, când tata mi-a cumpărat dicționarul explicativ al lui Vasile Breban și am găsit acolo cuvântul „concludent”. Și altele. La fel de complicate și interesante. Și astfel, am sfârșit prin a citi dicționarul cap-coadă, ca pe cartea groasă primită de la nenea Nichita.

Continuă lectura

Management de bătătură

gaste

Bunică-mea Floare, din partea tatei, avea un talent managerial ieșit din comun. Bine, a murit în februarie’89, n-a apucat Revoluția, așa că n-a apucat nici să afle că metoda prin care l-a manipulat pe bietul moșu’ se numea management. Dar să vă dau un exemplu. De pildă, se trezea dimineața devreme, asta însemnând ora șapte, își peria părul lung, și-l aduna într-un coc simplu, apoi se lega la cap cu unul dintre cele 112 baticuri pe care i le-am numărat în dulap când a venit vremea să le inventariem și să le dăm de pomană. Se încingea cu un șorț petrecut după cap, apoi îl striga pe moșu’. El, săracul, era treaz de la șase, drept care, când auzea „Paaasculeeee!”, îi venea să fugă-n sat. Cu doru’. Doru’ să scape de buna, nu altul.

Continuă lectura

Niște țărani!

costum popular

Am învățat să joc pe muzică populară încă din clasa a doua, de la tovarășa învățătoare. Stela Bupte, sau Tova, avea ambiția să ne învețe să jucăm cu orice chip. Cine nu știa iute de dreapta sau de stânga, știa negreșit de „paie” (dreapta) și „fân” (stânga); cine nu știa pașii, mai lua ușor câte-un indicator peste picioare, spre desțelenirea atenției; cine greșea de două ori și încurca lumea, era scos din rând și pus să repete separat, până-și revenea. Cu toate astea, ne plăcea la dansuri în draci. Jucam cu foc, de parcă, vorba bunică-mii, se „gătau pe noi”. Interesant era însă când ne prindeau repetițiile în timp ce se lua curentul, iar bătrânul casetofon amuțea brusc. Tovarășa lua un indicator, întorcea un scaun cu spătarul spre ea și bătea ritmul până ne făcea să transpirăm jucând fără muzică. O nebunie.

Continuă lectura

Numai de la gaura a patra

homorod

Am fost în tabăra pionierească de la Homorod de trei ori. Tovarășa Damian, de biologie, avea intrare, an de an, la vila șase, amplasată ultracentral-Homorod, de unde se vedea bine platoul de evenimente, dar și izvorul cu apă minerală, singurul din care aveam voie să bem în cele șase zile de distracție. Fiindcă ar fi trebuit să fie distracție. La Homorod însă, timpul părea desprins din „Ziua Cârtiței”. Se repeta totul cu obstinație, ca într-un carusel defect, nevoit să se învârtă veșnic, fără oprire, în același fel.

Continuă lectura

Povestirile mameibătrîne

de Radu Țuculescu

povestirile

Anul trecut, după ce-am citit o mulțime de autori români, fără să fiu convinsă că toți sunt și scriitori – în înțelesul pe care-l dau eu prețiosului cuvânt – , într-un final mi-a căzut în mână „Mierla neagră”. Și am știut pe loc că autorul ei este scriitor. Unul autentic. Unul care nu doar se trezește așternând fraze pe hârtie, ci sfințește cuvântul, îl răsfață, îl umple de sens, de semnificații, îl „așază” și nu-l „azvârle”, doar pentru simplul fapt că-l știe și poate ar suna bine într-o frază… Am scris atunci despre „Mierla” lui Radu Țuculescu și aș scrie din nou, oricând. Cu admirație.

Săptămâna trecută însă am descoperit „Povestirile mameibătrîne”, ale aceluiași autor. Deși mi-ar fi părut bine să spun că am cumpărat cartea, n-am avut privilegiul să dau banii pe ea, pe de o parte fiindcă n-am găsit-o nicăieri, iar pe de altă parte fiindcă mi-a împrumutat-o o prietenă, când nici cu gândul nu gândeam. Între noi fie vorba, a cumpăra o carte mi s-a părut întotdeauna a fi un prim (și obligatoriu) omagiu adus unui scriitor. Plăcerile, de când lumea, au costat bani. Iar plăcerea cititului, să fim serioși!, în țărișoară costă ridicol de puțin. Așa că iată-mă pregătită să vă recomand o carte-monument, pe care însă, spre disperarea mea, n-am idee de unde-ați putea-o procura. Vă sugerez, totuși, să întoarceți spațiul virtual pe dos pentru a pune mâna pe ea, fiindcă veți avea ocaza să citiți un roman savuros, încărcat de semnificații, cum n-ați mai citit niciodată.

Petra. Sat ardelean, aparent uitat de lume, străjuit de dealuri și locuit de oameni care se știu între ei. O mare familie, nu neapărat fericită. Dar nici tristă în esență, așa cum avem să aflăm.

Mamabătrînă. Bunica Ditei, partenera autorului, octogenara pe care cei doi o vizitează periodic, să vadă de ea, cum se spune în Ardeal. O bunică hâtră, captivă în propria bătătură, din cauza picioarelor care n-o mai ascultă ca altădată, dornică de prezența cuiva căruia să-i povestească. Să-și mângâie amintirile. Nimic surprinzător în faptul că Radu Țuculescu îi devine, timp de cinci ani, fidel ascultător. Mamabătrînă? Nu, nu e un povestitor oarecare, ci unul care atunci când nimeni nu-i stă prin preajmă citește – și recitește – „Maestrul și Margareta”, a lui Bulgakov, „Câinele din Baskerville”, a lui Conan Doyle sau „Colț alb”, de Jack London. Nicio mirare, deci, când bătrâna îmblânzește cuvântul, făcându-l poveste. Mamabătrînă? Un observator de calibru. Nu i-au scăpat întâmplările, după cum nu i-au scăpat nici senzațiile, mirosurile, gesturile, seva lor, absolut tot ce le-a înconjurat odinioară. Este firesc, atunci, de ce autorului i-a fost lesne să lase istorisirea să curgă.

Limba maghiară. Adică, limba în care povestea mamabătrînă. O limbă cunoscută parțial de autor, drept care putem să ne imaginăm că tot ce n-a înțeles, a transformat el însuși în înțelesuri. Este cel mai logic demers pe care l-am putea face. Se întâmplă însă ca Țuculescu să nu distrugă nimic din construcțiile mameibătrîne. Dimpotrivă, am motive să cred că a înnobilat. Cum altfel să ajungi să scrii un capitol ca „Nunta”, esență de erotism, senzualitate, dans, nebunie, în care sunt dezbrăcate și reunite toate personajele feminine din carte, dintre care unele trăiseră exclusiv pentru a „încălzi aerul din jurul lor”, pentru a-l face „să aibă orgasm”.

Numele personajelor. Alăturate și transformate, parcă înadins, doar în prenume. Hermantibi o fi fost Herman Tibi; Hermankati, nevasta cu care a trăit certat, zeci de ani – Herman Kati; Totianoș –  poate o fi fost Tot(h) Ianoș; Hudinela, vrăjitoarea – poate, Hudin Ela. Și alții. Dar și Margolili, femeia ofertantă, a cărei dispariție o uscă pe picioare pe Rusoaica din Irkutsk și lasă satul cu o crimă neelucidată (o fi fost crimă?) sau Rozamunda, femeia bărbat, castratoarea așezării, veșnic însoțită de un cuțit sau preotul afemeiat, poștașul bețiv, dependent de iapa Ema, toate personajele laolaltă au fost menite să contureze portretul unei așezări parcă acoperite cu o cupolă de misticism, respirând un aer de real amestecat cu fantastic, într-un perimetru aparent uitat, dar atât de viu în spatele pereților fiecărei locuințe.

Mă străduiesc cu greu să nu povestesc. Să nu descriu. Să nu dezvălui. Nimic n-ar mai fi la fel dacă aș face-o. Vreau să vă trimit spre o lectură care merită savurată literă cu literă, pagină cu pagină, spre o carte a trăirilor profunde, a dorințelor reprimate sau năvalnice, o complexitate de tonuri și nuanțe pe care numai o pană experimentată, ca a lui Radu Țuculescu, le poate aduna într-un asemenea mănunchi.

Romanul este o cascadă de motive mustind de culoare locală de sat ardelenesc, mustind de haz, de sexualitate, de credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu ele, toate pigmentate cu un precursor al tuturor nebuniilor, întruchipat de „motanul cu cravată roșie care a ascuns luna”; după el, orice scenă imaginată sau tălmăcită aidoma de Țuculescu este de domeniul fantasticului, incredibilă, frizând alienația.

Povestirile mameibătrâne este o carte de stare. Ieși dintre pagini ca dintr-un labirint, emoționat, impresionat, aproape gâtuit de plăcere. Și emoție. Și extaz. Apoi privești în jur și vezi oamenii cu ochi curioși, gândind despre fiecare în parte povești neștiute, ascunse de aparenta lor normalitate. Și-ți dorești să fie ca la Petra, unde secretele erau știute și vorbite și unde un motan halucinant, vornic al neobișnuitului, anunță, prin simpla apariție, schisme covârșitoare în comportamentul oamenilor.

Veți citi o carte de o finețe copleșitoare. Remarc și că a fost scrisă cu „î” din „i” (mameibătrîne). Autorul a învățat să scrie în secolul trecut și consideră, pe bună dreptate, că folosirea a două litere pentru același sunet este o risipă, dar și că introducerea lui „â” din „a” nu ține seama de etimologia cuvintelor. Cine să poată explica, până la urmă, de ce verbul ridere devine „a râde”?!

Până una, alta, îmi închipui Petra și oamenii din sat ca pe niște exponate într-un muzeu. Prin fața cărora aș vrea să trec, fără să le ating, dar să le identific și să-mi continui, în gând, cartea. Unele cărți n-ar rebui să se termine niciodată.