Copilul, față cu priveghiul

lumanare-1

Înmormântare pe stradă, la câteva case depărtare de-a noastră. Murise tanti Silvia, la 76 de ani, după ce o viață de om a crescut vaci și a dat lapte cu litrul la toată lumea, încât copiii o știau de cum deschideau ochii și apucau să meargă seara „cu canta după lapte”. Mama își propusese să meargă la priveghi, dar nu prea putea, din pricina copilului meu, aflat într-o binemeritată (pentru mine) vizită de weekend. Nu că n-ar fi putut să ducă și copilul, că doar nu trebuia neapărat ca puștiul să vadă moarta. Avea însă o strângere de inimă că va plânge mai tare ca toată lumea, că doar tanti Silvia și vacile ei făceau parte (și) din viața lui. În fine, mama hotărăște: „mă duc cu copilul și stau mai pe-afară, că nu se face să nu mergi s-o priveghezi tocmai pe tanti Silvia”.

Citește în continuare

Ceasul zgâriat

Între mine și Sofia (trei ani și cinci luni):

– Mami, ți-am făcut o surpriză la grădi! (râzând satisfăcută)
– Ce anume, draga mea? (mirată și nerăbdătoare)
– Un desen frumos, uite! (scoate o foaie de hârtie cu desenul)
– Dar… Sofia, ce mi-ai făcut tu mie aici?! (ca să nu vadă că nu înțeleg „mesajul”)
– Mami, un ceas. Un ceas… zgâriat! 

ceasul

Am râs întruna. Apoi m-am gândit. Să fie vreun mesaj că n-am suficient timp pentru câte și-ar dori Sofia să facem împreună? Sper să primesc și un ceas fără zgârieturi cândva… 🙂 🙂