Niște țărani!

costum popular

Am învățat să joc pe muzică populară încă din clasa a doua, de la tovarășa învățătoare. Stela Bupte, sau Tova, avea ambiția să ne învețe să jucăm cu orice chip. Cine nu știa iute de dreapta sau de stânga, știa negreșit de „paie” (dreapta) și „fân” (stânga); cine nu știa pașii, mai lua ușor câte-un indicator peste picioare, spre desțelenirea atenției; cine greșea de două ori și încurca lumea, era scos din rând și pus să repete separat, până-și revenea. Cu toate astea, ne plăcea la dansuri în draci. Jucam cu foc, de parcă, vorba bunică-mii, se „gătau pe noi”. Interesant era însă când ne prindeau repetițiile în timp ce se lua curentul, iar bătrânul casetofon amuțea brusc. Tovarășa lua un indicator, întorcea un scaun cu spătarul spre ea și bătea ritmul până ne făcea să transpirăm jucând fără muzică. O nebunie.

Continuă lectura

Numai de la gaura a patra

homorod

Am fost în tabăra pionierească de la Homorod de trei ori. Tovarășa Damian, de biologie, avea intrare, an de an, la vila șase, amplasată ultracentral-Homorod, de unde se vedea bine platoul de evenimente, dar și izvorul cu apă minerală, singurul din care aveam voie să bem în cele șase zile de distracție. Fiindcă ar fi trebuit să fie distracție. La Homorod însă, timpul părea desprins din „Ziua Cârtiței”. Se repeta totul cu obstinație, ca într-un carusel defect, nevoit să se învârtă veșnic, fără oprire, în același fel.

Continuă lectura

A ieși sau a nu ieși!

wc-curti-vs

Pe Viorel l-a prins Revoluția constipat. A tăiat porcul și s-a blocat cu caltaboși, sângereți, varză cu carne și cârnați proaspeți. Când l-a chemat Cornel, peste gard, să iasă cu el la Primărie, că s-a adunat lumea să-l dea jos pe Ceaușescu, Viorel a mai stat un pic pe căcăstoare, iar când a văzut că nu și nu, s-a dat bătut și a hotărât să iasă așa cum e, înfundat.

La Primărie, surpriză! Lumea n-avea nimic cu Ceaușescu, ci cu primărița. Adunați ca la nunta fetei lui Vasile Bogatu’, oamenii urlau din adâncul plămânilor: „Jos pri-mă-ri-ța!”, „Pri-mă-ri-ța goa-lă!”

Uimit și parcă mai umflat ca în urmă cu un ceas, Viorel ar fi strigat și el, dar îi era frică să nu-l apuce căcarea acolo, în fața Primăriei. Năuc, îl întrebă pe Cornel, care își înfundă mâinile în buzunarul șubei, că parcă se apucă un vânticel…

  • Auzi, carevasăzică… ce semnificație istorică ar avea goliciunea primăriței?

Pătruns de importanța răspunsului pe care tocmai îl învârtea prin cerul gurii, Cornel îi răspunse:

  • Măi, n-are importanță, importantă e transparența.
  • Ce transparență, băi, Cornele?
  • Păi, dacă o vede lumea goală, înseamnă că nu mai are unde și ce să ascundă, că-i… goală.

Încruntat, nedumerit și oarecum sătul de Revoluție, Viorel dădu un ocol lumii adunate în fața Primăriei și după ce-și afundă gâtul în șubă, îl luă pe Cornel cu sine și se îndreptară spre casă.

În fața porții, mama lui Viorel se interesă cu implicare:

  • L-ați dat jos, măi?!
  • Eeee, căcat!
  • Nu mai spune! Ai „ieșit” până la urmă, mamă?!

Foto: D. Tanasuc

20 de ani în Siberia

de Anița Nandriș-Cudla

Am citit câteva cărți la viața mea. Mai multe, decât mai puține. Niciuna însă nu m-a ținut cu lacrima în colțul ochiului de la început până la sfârșit. Cu cartea Aniței Nandriș-Cudla în mână, am citit non-stop, până târziu, în noapte, până la ultimul cuvânt. Autoarea a reușit să facă ce n-a reușit vreodată un scriitor cu pretenții: să-mi spulbere orice mit despre suferință, despre durere, despre destin. Am aflat, citind, că oricâte probleme aș avea, om fiind, nu am de fapt, nicio problemă. Că trăiesc, împreună cu familia mea, într-un rai nesperat, într-o lume blândă și bună, semn că port pe umeri „povara” unui noroc pentru care strămoșii mei, probabil, au luptat fără ca eu să aflu vreodată.

Anița Nandriș-Cudla este o femeie a cărei vieți nu aș fi fost capabilă s-o trăiesc nici eu și nici vreun cunoscut de-al meu. Este românca bucovineancă autentică, silită să trăiască ororile deportării în Gulagul bolșevic vreme de 20 de ani. Nu o zi, nu două, nu trei, ci 20 de ani încheiați. Este o femeie smulsă de „moscali” din casa unde trăia liniștită cu bărbatul și cei trei băieți ai lor, în satul Mahala, din nordul Bucovinei, într-o noapte blestemată de februarie, 1941. Ce a urmat a fost tragic. Despărțită de soț, care ulterior a și pierit într-unul din lagărele sovietice și pierdut undeva în gropi comune, ea și băieții, de 11, 14 și 17 ani, ajung dincolo de Cercul Polar, unde trăiesc în condiții inumane, muncesc la minus 40 de grade Celsius, dar, printr-un miracol, reușesc să rămână deasupra vieții.

Anița are trei clase primare. Cartea este rodul manuscrisului ei, scris cursiv, la bătrânețe, într-un caiet de peste 350 de pagini, ascuns într-un pod. Unul dintre cei șase frați ai ei, toți băieți, care au fugit odinioară din calea moscalilor în România sau aiurea, devenind ulterior oameni cu școală, a îndemnat-o, la revenirea din tundrele siberiene, să-și scrie toate gândurile, să nu se piardă. Inteligentă nativ, femeia a scris. Și a lăsat o carte-document, în fața căreia oricare ar trebui să ne înclinăm cu pioșenie. Este mărturia unei mame autentice, care avea în genă AND-ul sacrificiului. Pentru copiii ei, pentru a-i proteja și menține în viață, a îndurat în gerurile siberiene boli crunte, închisori, umilințe de nedescris. Și-a hrănit copiii, ani în șir, cu apă fiartă, pompos denumită „ceai”, cu firimituri de pâine, ținute mult în gură, să țină de saț, i-a scăpat de scorbut cu niște boabe culese din tundră, urmând învățăturile eschimoșilor, și-a acoperit băieții cu zdrențe cârpite, le-a „îmbrăcat goliciunea” cu țoale fabricate din capete de sfori pescărești, a îndurat temperaturi inumane, totul, pentru a-și atinge visul reîntoarcerii în satul de obârșie, Mahala.

Nicio carte de istorie nu poate reda grozăviile la care au fost supuși românii din Bucovina de Nord, deportați în tundra siberiană, pe vremea prăpădului bolșevic, așa cum a putut-o face un suflet de om năpăstuit, forțat să-și petreacă dincolo de Cercul Polar, la muncă silnică, 20 de ani din viață.

Cuvintele sunt sărace. Trăirile, intense. Cartea – un document istoric. Ne predă lecția umilinței și a respectului. O carte în fața căreia mă plec, cu smerenie. Nimeni n-ar trebui să treacă prin viață fără să-i simtă intensitatea.

Editura: Humanitas, 1991, 2016 

Număr de pagini: 240

Derby Roma-Lazio, pe tocuri

stadio olimpico

Și ajung eu, în 1995, în timpul unui concediu la Roma, unde nici cu gândul nu gândeam s-ajung vreodată! Ajung într-un loc și la un eveniment pentru care un număr consistent de microbiști și-ar da chiar și o falangă s-ajungă, măcar o dată-n viață. Cum am ajuns eu acolo, o afonă de top în materie de fotbal? În urma unei invitații, desigur, că altfel  nici prin gând nu mi-ar fi trecut că la Roma, pe lângă Columna lui Traian și minunatul Colosseum, dacă n-ai măcar o poză lângă Stadio Olimpico di Roma, te-ai cam dus degeaba. Iar dacă mai ai și șansa să vezi un  meci, ai dat lovitura.

Continuă lectura

Frumoasa și bestia

frumoasa si bestia

„Frumusețea este o stare de spirit!” Nicio conservă nu mai poți deschide azi, darmite vreo pagină „google”, fără să-ți sară în ochi celebra sintagmă. Ce-o fi însă frumusețea asta, cu rang de stare de spirit… greu de spus. Acest lucru ar însemna, la o primă vedere, că ești frumos dacă pur și simplu vrei tu să te consideri frumos. Că dacă te trezești dimineața, te uiți în oglindă și-ți spui că ești frumos, deși sub ochi îți atârnă cearcăne monstruoase, iar din nasul moștenit pe linie paternă ai mai putea cu ușurință să construiești încă vreo trei nasuri de sine stătătoare, n-are-a face, tu ești frumos și pace bună. Că așa te apreciezi tu. Cine sau ce să-ți știrbească ție starea mirifică de spirit, care te menține atât de frumos?! Bineînțeles, stare împănată cu toate beneficiile care decurg din credința proprie că nimeni nu-i mai frumos decât tine sub soare; adică stimă de sine crescută, încredere la apogeu, putere de a înfrunta vicisitudinile zilnice și multe altele.

Continuă lectura

Amor de vită, cu ciolan

caricatura catel

Marcelina începu să mănânce într-o după-amiază mohorâtă de noiembrie. Nu, nu să mănânce-așa, ca orice om, o supă clară și-o bulină de orez cu carne, apoi să-și vadă de viață. Marcelina a început să mănânce industrial. Sportiv. Apocaliptic. De parcă soarta omenirii depindea de fiecare bucățică dusă la gură, iar ea, responsabilă și profund implicată, se simțea datoare să asigure, mestecând, perenitatea vieții pe pământ.

Continuă lectura

Ești o proastă, tovarășa!

bicicletaDacă-mi plăcea ceva la nebunie, când eram copil, era să mă dau cu bicicleta. Să ai însă o bicicletă cumsecade în anii ’70 – ’80 era aproape imposibil. Îmi doream însă o „țoaglă” cu atâta ardoare, încât eram capabilă de orice pentru a face rost de una. Tata, ca să nu mă mai audă, îmi spunea în fiecare an că, dacă iau premiul întâi, îmi ia bicicleta aia grozavă, cu care să mă pot duce inclusiv la concursuri. Zis și făcut. Nimic nu stătea în fața marii dorințe. Învățam pe rupte, luam premiul întâi cu coroniță pe bandă rulantă, doar-doar se va întâmpla minunea. Și s-a întâmplat abia pe la sfârșitul clasei a treia, când Pegasul pe care oricum îl avea oricine, a fost înlocuit cu regina bicicletelor: o minunăție de cursieră marca Suzuki, descoperită de tata într-un târg din Capitală.

Continuă lectura

Domnul Gorcea

domnul Gorcea

Sunteți convinși, poate, că ați întâlnit în viață domni adevărați. Gentlemeni, adică, din aceia care se îmbracă, vorbesc și se poartă fără cusur. Care impun respect. Domni în fața cărora să simțiți nevoia să stați cu spatele drept, bărbia sus, privirea înainte. Domni „de dicționar”, cum îi plăcea unei prietene să-i numească, pe motiv că n-a avut ocazia, în patruzeci de ani, să cunoască mai mult de doi, maximum trei.

Eu am avut însă ocazia să-l cunosc pe Domnul Gorcea. Continuă lectura

Instinct

de Ioana Duda

  • părere de cititor, cu creionul în mână

 Debuturile, adeseori, te aștepți să fie precoce. Aparent, cântăresc mai mult. Plac lumii mai mult. Să poți spune, după ani, fără vreo teamă, că „uite, prozatorul Cutare a rupt gura târgului; a debutat precoce; avea nerv, vână, talent; s-a văzut; a transpirat cuvinte…” Dacă mă gândesc mai bine însă, un debut este binevenit oricând. Scrii când ai ce spune. Scrii când ai nevoie. Scrii când nu mai poți să trăiești dacă nu scrii, fiindcă scrisul te urmărește, te macină, te umple, dă pe dinafară, iar tu trebuie musai să-l aduni și ordonezi în pagini, să te vezi mai bine. Să vezi clar ceva-ul din tine care te-a devorat pe dinuntru și a ieșit, în fine, la lumină, să apuci și tu să te limpezești. Să nu te mai doară.

Continuă lectura