Ne mințiiim, ca la meteooo, ne-auziiim, ca la radiooo!!!

 

Cătălin Lăpușcă, omul de radio pe care și când îl întâlnesc pe stradă mi-l închipui în fața microfonului ăluia agățat în tavan, m-a invitat deseară la șapte la o emisiune super-mega-giga-extra. A zis frumos de mine: „când am cunoscut-o pe Jeni, mi-am spus că la fata asta doar mintea îi merge mai repede ca vorba…” Ce nu v-a spus însă Lăpușcă este CÂND ne-am cunoscut, drept care limpezesc eu lucrurile: cam prin epoca pietrei lustruite. Mna, deseară aș vrea să vă promit că voi vorbi puțin, dar sunt om de cuvânt, nu mă arunc în promisiuni pe care nu le pot onora.

Vorbim, desigur, despre „Studenta criminală”, cartea polițistă care se poate comanda inclusiv dacă vreți să rupeți gura târgului cu un cadou de senzație.  Vă dați seama ce față va face iubita voastră, dragi domni, când va vedea o carte ca asta agățată de buchetul de 8 Martie? Vă spun eu, nimic nu topește femeia ca o carte. Gestul are mesaj subliminal. Chiar dacă gândiți altfel, ea va înțelege că o credeți deșteaptă. Și n-are rost să vă mai povestesc ce noapte vă așteaptă… de-aia cu dureri de coccis. Așa că intrați pe http://edituramirador.ro sau dați o fugă la Librăriile Corina sau Cărturești! Iute și degrabă!

Ne auzim azi de la 19.00, la Radio Romania AradFM, 102,9 MHz si live pe http://radiotimisoara.ro/asculta/

Fiindcă femeile au nevoie de un bărbat la casă

Floricuța a rămas nemăritată până la vârsta de 38 de ani pen’că mă-sa, mai rea ca o cloșcă, a luat-o sub aripa-i ocrotitoare până ce fata n-a mai văzut în fața ochilor, din pricina penelor materne care-i intrau când în ochi, când în nări, când în gură, când… Pe de altă parte, nici flăcăii n-aveau cum s-o vadă pe ea de sub penele mă-sii, că nici unul n-avea răbdare să ciupelească vreo super-ocrotitoare din asta extremistă, să-și facă loc spre inima puicii.

Dar Floricuța suferea. Citea cărți de dragoste și măritiș, își închipuia seara, sub pătură, cum ar fi să… sau cum ar fi dacă…, vreme în care se străduia să adoarmă în concertul sforăiturilor mamă-sii, care mai nu râdea prin somn de fericită că aia mică-i fată mare.

În căutarea Fericirii!

Fusese un inginer respectat, la una din cele mai mari fabrici cu capital integral german din județul Arad. Extrem de inteligent, cu studii și postuniversitare inclusiv în străinătate, vorbitor de patru limbi străine, elevat, erudit. Cu patru ani mai tânăr decât mine. S-a căsătorit cu ani în urmă cu o profesoară, la rândul ei apreciată și cu o carieră de succes în față. Au urmat trei copii, extrem de frumoși și isteți, crescuți într-o atmosferă caldă, de bun-simț, înscriși la cele mai bune grădinițe și școli din oraș. O bucurie, toți cinci. Salariul tatălui, pentru munca deosebit de laborioasă și extenuantă, adesea, de la fabrica unde era angajat, era un salariu cu care familia ar fi putut trăi în condiții excelente nu doar în România, ci în orice țară europeană, fără nici cea mai mică problemă. Ca atare, au urmat, inevitabil, vila, mașinile, luxul, bunăstarea.

Cf, coae, vii?

• Cf, coae, vii pe oras?
• Plm, n-am mardei.
• Blană. Dă o gaură la babaci!
• Umblă pe sec. Ncsf…
• K kuru…
• Crashu’ meu e la orizont?
• S-a tirat.
• Fuck!
• Ciocu mic! Au intrat 2 bunăciuni.
• Tari?
• Beton.
• Bagă un selfie!
• N-am spot.
• Te-n plm bou’ dreq!
• Fuckaduck!
• Mă leeeeeși?

Valea Sodomei

Ploua ca azi. Doar că era vară. Și ai mei toți acasă. La nici șapte ani, îmi pierdeam vremea pe la vale. O vale ciudată, care veșnic a trecut prin fața casei noastre și al cărei nume nu mi-a plăcut niciodată. Oamenii îi spuneau Valea Sodom. Mie îmi suna a ud, a pestilențial, a transpirație, cumva… Mai târziu, pe la vreo unșpe ani, când nenea Nichita mi-a dat împrumut o carte groasă, cu niște basoreliefuri cu oameni îmbârligați pe prima copertă, am citit despre Sodoma și Gomora. Cum că au fost două cetăți la sud de Marea Moartă, care, conform Bibliei, au fost distruse din porunca lui Iehova, pentru desfrânarea de acolo, dar în special pentru homosexualitate. Cel puțin, așa îmi amintesc. Pe tata n-am avut curaj să-l întreb ce e aia. Homosexualitatea, adică. Îmi suna complicat și mi-era frică să nu însemne vreo prostie. Așa că l-am întrebat pe nenea Nichita. El îmi spunea mereu chestii, fiindcă mă vedea „interesată și destupată”. Eram exact copilul pe care nu-l avea, dar și l-ar fi dorit. „Homosexualitatea, draga mea, înseamnă iubire. Între oameni. Doar că nu între femei și bărbați, ci doar între bărbați. Așa au iubit Cezar, Platon, Alexandru cel Mare, toți cei despre care ți-am dat să citești săptămâna trecută…” Așa mi-a spus. Eu am preferat să rețin ideea de iubire. Nu mă prea interesa cine cu cine se iubea. Mă interesa însă cine i-a dat numele văii mele „Valea Sodom”? Și când? Aici nici nenea Nichita nu m-a mai putut ajuta. Atunci am auzit pentru prima oară expresia „nu există dovezi istorice concludente”. Mi-am lămurit-o peste vreo două luni, când tata mi-a cumpărat dicționarul explicativ al lui Vasile Breban și am găsit acolo cuvântul „concludent”. Și altele. La fel de complicate și interesante. Și astfel, am sfârșit prin a citi dicționarul cap-coadă, ca pe cartea groasă primită de la nenea Nichita.

Management de bătătură

Bunică-mea Floare, din partea tatei, avea un talent managerial ieșit din comun. Bine, a murit în februarie’89, n-a apucat Revoluția, așa că n-a apucat nici să afle că metoda prin care l-a manipulat pe bietul moșu’ se numea management. Dar să vă dau un exemplu. De pildă, se trezea dimineața devreme, asta însemnând ora șapte, își peria părul lung, și-l aduna într-un coc simplu, apoi se lega la cap cu unul dintre cele 112 baticuri pe care i le-am numărat în dulap când a venit vremea să le inventariem și să le dăm de pomană. Se încingea cu un șorț petrecut după cap, apoi îl striga pe moșu’. El, săracul, era treaz de la șase, drept care, când auzea „Paaasculeeee!”, îi venea să fugă-n sat. Cu doru’. Doru’ să scape de buna, nu altul.

Niște țărani!

Am învățat să joc pe muzică populară încă din clasa a doua, de la tovarășa învățătoare. Stela Bupte, sau Tova, avea ambiția să ne învețe să jucăm cu orice chip. Cine nu știa iute de dreapta sau de stânga, știa negreșit de „paie” (dreapta) și „fân” (stânga); cine nu știa pașii, mai lua ușor câte-un indicator peste picioare, spre desțelenirea atenției; cine greșea de două ori și încurca lumea, era scos din rând și pus să repete separat, până-și revenea. Cu toate astea, ne plăcea la dansuri în draci. Jucam cu foc, de parcă, vorba bunică-mii, se „gătau pe noi”. Interesant era însă când ne prindeau repetițiile în timp ce se lua curentul, iar bătrânul casetofon amuțea brusc. Tovarășa lua un indicator, întorcea un scaun cu spătarul spre ea și bătea ritmul până ne făcea să transpirăm jucând fără muzică. O nebunie.

Numai de la gaura a patra

Am fost în tabăra pionierească de la Homorod de trei ori. Tovarășa Damian, de biologie, avea intrare, an de an, la vila șase, amplasată ultracentral-Homorod, de unde se vedea bine platoul de evenimente, dar și izvorul cu apă minerală, singurul din care aveam voie să bem în cele șase zile de distracție. Fiindcă ar fi trebuit să fie distracție. La Homorod însă, timpul părea desprins din „Ziua Cârtiței”. Se repeta totul cu obstinație, ca într-un carusel defect, nevoit să se învârtă veșnic, fără oprire, în același fel.

A ieși sau a nu ieși!

Pe Viorel l-a prins Revoluția constipat. A tăiat porcul și s-a blocat cu caltaboși, sângereți, varză cu carne și cârnați proaspeți. Când l-a chemat Cornel, peste gard, să iasă cu el la Primărie, că s-a adunat lumea să-l dea jos pe Ceaușescu, Viorel a mai stat un pic pe căcăstoare, iar când a văzut că nu și nu, s-a dat bătut și a hotărât să iasă așa cum e, înfundat.

La Primărie, surpriză! Lumea n-avea nimic cu Ceaușescu, ci cu primărița. Adunați ca la nunta fetei lui Vasile Bogatu’, oamenii urlau din adâncul plămânilor: „Jos pri-mă-ri-ța!”, „Pri-mă-ri-ța goa-lă!”

Uimit și parcă mai umflat ca în urmă cu un ceas, Viorel ar fi strigat și el, dar îi era frică să nu-l apuce căcarea acolo, în fața Primăriei. Năuc, îl întrebă pe Cornel, care își înfundă mâinile în buzunarul șubei, că parcă se apucă un vânticel…

• Auzi, carevasăzică… ce semnificație istorică ar avea goliciunea primăriței?

Pătruns de importanța răspunsului pe care tocmai îl învârtea prin cerul gurii, Cornel îi răspunse:

• Măi, n-are importanță, importantă e transparența.
• Ce transparență, băi, Cornele?
• Păi, dacă o vede lumea goală, înseamnă că nu mai are unde și ce să ascundă, că-i… goală.

Încruntat, nedumerit și oarecum sătul de Revoluție, Viorel dădu un ocol lumii adunate în fața Primăriei și după ce-și afundă gâtul în șubă, îl luă pe Cornel cu sine și se îndreptară spre casă.

În fața porții, mama lui Viorel se interesă cu implicare:

• L-ați dat jos, măi?!
• Eeee, căcat!
• Nu mai spune! Ai „ieșit” până la urmă, mamă?!

Foto: D. Tanasuc

20 de ani în Siberia

de Anița Nandriș-Cudla

Am citit câteva cărți la viața mea. Mai multe, decât mai puține. Niciuna însă nu m-a ținut cu lacrima în colțul ochiului de la început până la sfârșit. Cu cartea Aniței Nandriș-Cudla în mână, am citit non-stop, până târziu, în noapte, până la ultimul cuvânt. Autoarea a reușit să facă ce n-a reușit vreodată un scriitor cu pretenții: să-mi spulbere orice mit despre suferință, despre durere, despre destin. Am aflat, citind, că oricâte probleme aș avea, om fiind, nu am de fapt, nicio problemă. Că trăiesc, împreună cu familia mea, într-un rai nesperat, într-o lume blândă și bună, semn că port pe umeri „povara” unui noroc pentru care strămoșii mei, probabil, au luptat fără ca eu să aflu vreodată.

Anița Nandriș-Cudla este o femeie a cărei vieți nu aș fi fost capabilă s-o trăiesc nici eu și nici vreun cunoscut de-al meu. Este românca bucovineancă autentică, silită să trăiască ororile deportării în Gulagul bolșevic vreme de 20 de ani. Nu o zi, nu două, nu trei, ci 20 de ani încheiați. Este o femeie smulsă de „moscali” din casa unde trăia liniștită cu bărbatul și cei trei băieți ai lor, în satul Mahala, din nordul Bucovinei, într-o noapte blestemată de februarie, 1941. Ce a urmat a fost tragic. Despărțită de soț, care ulterior a și pierit într-unul din lagărele sovietice și pierdut undeva în gropi comune, ea și băieții, de 11, 14 și 17 ani, ajung dincolo de Cercul Polar, unde trăiesc în condiții inumane, muncesc la minus 40 de grade Celsius, dar, printr-un miracol, reușesc să rămână deasupra vieții.

Anița are trei clase primare. Cartea este rodul manuscrisului ei, scris cursiv, la bătrânețe, într-un caiet de peste 350 de pagini, ascuns într-un pod. Unul dintre cei șase frați ai ei, toți băieți, care au fugit odinioară din calea moscalilor în România sau aiurea, devenind ulterior oameni cu școală, a îndemnat-o, la revenirea din tundrele siberiene, să-și scrie toate gândurile, să nu se piardă. Inteligentă nativ, femeia a scris. Și a lăsat o carte-document, în fața căreia oricare ar trebui să ne înclinăm cu pioșenie. Este mărturia unei mame autentice, care avea în genă AND-ul sacrificiului. Pentru copiii ei, pentru a-i proteja și menține în viață, a îndurat în gerurile siberiene boli crunte, închisori, umilințe de nedescris. Și-a hrănit copiii, ani în șir, cu apă fiartă, pompos denumită „ceai”, cu firimituri de pâine, ținute mult în gură, să țină de saț, i-a scăpat de scorbut cu niște boabe culese din tundră, urmând învățăturile eschimoșilor, și-a acoperit băieții cu zdrențe cârpite, le-a „îmbrăcat goliciunea” cu țoale fabricate din capete de sfori pescărești, a îndurat temperaturi inumane, totul, pentru a-și atinge visul reîntoarcerii în satul de obârșie, Mahala.

Nicio carte de istorie nu poate reda grozăviile la care au fost supuși românii din Bucovina de Nord, deportați în tundra siberiană, pe vremea prăpădului bolșevic, așa cum a putut-o face un suflet de om năpăstuit, forțat să-și petreacă dincolo de Cercul Polar, la muncă silnică, 20 de ani din viață.

Cuvintele sunt sărace. Trăirile, intense. Cartea – un document istoric. Ne predă lecția umilinței și a respectului. O carte în fața căreia mă plec, cu smerenie. Nimeni n-ar trebui să treacă prin viață fără să-i simtă intensitatea.

Editura: Humanitas, 1991, 2016 

Număr de pagini: 240